Salutare scandalagiilor. Bine ați venit la Trouble... Numel meu nu e important. Ultimii ani au fost o adevărată lovitură pentru cei dintre noi care visează la o lume fără granițe... fără a menționa nenumărați oameni din toată lumea care nu au avut norocul de a se fi născut în Statele Unite dar care au avut îndrăzneala să-și imagineze că vor putea vizita Disneyland la un moment dat în viețile lor. Ei bine... Presupun că Euro-Disney tot e ceva...nu-i așa? Stând în opoziție fermă cu liberalismul, și superficialitatea valorilor multiculturalismului, egalitatea oportunităților, solidaritatea și ineranta valoare a tuturor vieților umane, o noua formă stridentă de reacție naționalistă a câștigat teren în țări din toată lumea. Adesea asociat strict cu Brexit, creșterea extremei drepte europene, și alegerea lui Donald Trump, rasista și aducătoarea de panică formă de populism este cu adevărat un fenomen global unul cu rădăcini incredibil de adânci. Naționalismul este, până la urmă, un pilon central al puterii statului și o cale prestabilită în momente de criză. Așa că nu e un mare mister că după aproape un deceniu de a pedepsi cu măsuri de austeritate, și mai mult de 15 ani trăind sub spectrul unui război global al terorii, mulți au căzut pradă iluziei tentante a securității date de ziduri puternice, și politicieni care promit să le construiască... ...și să oblige Mexico să plătească pentru asta. Dar chiar și în acest context de paranoia generalizată și naționalism resurgent, sunt mulți care continuă curajos să lupte pentru o lume mai bună- o lume în care tuturor ființelor umane li se asigură dreptul la liberă mișcare rezervat momentan mărfurilor. În următoarele 30 de minute, vă vom împărtăși vocile a câtorva dintre acești indivizi, care vorbesc despre experiențele lor de a rezista militarizării crescânde a granițelor, împiedicând aplicarea legii privind imigrarea... și făcând o grămadă de scandal. Oamenii au trecut prin această zonă din...totdeauna. Multe din zonele în care lucrăm sunt de fapt rutele pe care oamenii obișnuiesc să migreze, sezonier- mulți dinte cei a căror pământ le aparține: oamenii Tohono O'Odham și Yaqui. Dar mai recent întreaga idee este, știi... să ajungi din Mexico în SUA. Sunt voluntar în organizația No More Deaths Suntem un grup non-ierarhic, bazat pe consens și facem muncă umanitară în regiunile de la graniță. Lăsăm apă pe traseele migratoare cunoscute. Facem de asemenea căutări și salvări. Documentăm abuzurile patrulelor de la graniță și a diferitelor organizații, și oferim asistență persoanelor care au fost deportate și oferim kit-uri de supraviețuire pentru cei care vor trece prin deșert. Pe măsură ce ne-am extins domeniul de muncă, ne-am extins zonele în care lucrăm, asta include unele zone din deșertul vestic din jurul Ajo Arizona unde oamenii merg de-a lungul Organ Pipe National Monument, în Cabeza Prieta National Wildlife Refuge și apoi încă aproape 20 de mile de câmp cu bombe active. Călătoria în nord s-a schimbat mult în ultimii 15 ani. Centrele urbane au fost închise în mijlocul anilor 90, împingând oamenii în geografia deșertului. Este o strategie foarte intențională din partea guvernului SUA și a patrulelor de la graniță să crească suferința umană și moartea de-a lungul graniței ca și un mijloc de intimidare. De lungul anilor am văzut de asemenea zonele în care am lăsat apa și zonele unde am văzut că ele se mișcă devin și mai îndepărtate. De fapt ce am făcut a fost să mapăm traseele nord-sud și vom face aceste drumuri și vom lăsa apă. Dar de multe ori, atunci când sunt mai aproape de drumuri, am văzut o creștere mare a vandalismului, și am văzut și o creștere a cantităților folosite în zonele extrem de îndepărtate. Mulți migranți se separă de călăuzele lor pentru că patrulele de graniță îi acoperă cu praf. Un elicopter va veni și va zbura foarte aproape de grup, oamenii se vor împrăștia, se vor separa de călăuzele lor și în acest fel se vor pierde și petrecând frecvent săptămâni întregi mergând în cercuri. Oamenii călătoresc în general noaptea, pasul grupului e foarte rapid. Dacă nu pot ține pasul cu grupul ei sunt lăsați frecvent în urmă. Așa că mulți dintre pacienții pe care îi primim sunt foarte aproape de moarte atunci cănd îi găsim. A fost de asemenea o creștere a militarizării în ceea ce privește aplicarea legii imigrării în Mexico, așa că Mexico a deportat mai mulți oameni din America Centrală anul trecut decât a făcut-o SUA. Și parte din asta s-a întâmplat cu sprijinul SUA prin Planul Frontera Sur. De fapt SUA finanțează guvernul mexican să implementeze securitatea la graniță la granița de sud cu Guatemala. Am vorbit cu oameni care mergeau pe tren și care ca să treacă de punctele de control mergeau 8 sau 9 zile în Mexico. Așa că atunci când ajungeau acolo ei călătoreau adesea de mai bine de o lună. Să fii identificat ca și imigrant în Mexico din sudul mai îndepărtat face oamenii vulnarabili la șantaj, răpire sau atac. Aș zice că multe din femeile care au reușit să ajungă la granița SUA-Mexic au suferit o anumită formă de violență traumatică în timpul călătoriei. Scopul este ca oamenii să aibă o experiență așa de devastatoare și traumatică trecând granița ca să fie descurajați de a mai face alte încercări. E foarte limitat și nu ia în considerare motivele pentru care oamenii imigrează spre nord. Multe din motivele pentru care oamenii vin din America Centrală are de a face cu politica economică și externă a SUA, acum și din trecut. Unul dintre lucrurile care se întâmplă sub auspiciul construirii democrației, cu lucruri ca și Plan Frontera Sur sau cu inițiativa Merida este că guvernul SUA finanțează tehnici de tortură militare și prin extensie, paramilitare și represiunea mișcărilor sociale. Așa că nu doar îi împiedică pe oameni să călătorească în nord să scape de violență, de fapt creează și perpetuează mai multă violență. Dacă te uiți la Școala Americilor și la finanțarea armatei mexicane în lupta cu terorismul și drogurile, unul dintre grupuri, Zetas, a fost inițial parte din armata mexicană și apoi au decis să se separe și au cam preluat controlul asupra vânzării de droguri în Texas, Matamoros și Tamaulipas, și a devenit unul dintre cele mai violente grupuri. Și erau antrenați și finanțați și li se dăđeau arme de la guvernul SUA. Este ca o afacere comună între guvernul SUA și cartele. Au interese similare și exploatează populații vulnerabile pentru bani prin diferite rute. Cartelurile fac bani pentru că oamenii trebuie să facă contracte cu ei acum să treacă, și apoi guvernul SUA și corporațiile private fac bani prin încarcerarea oamenilor fără documente înainte de a-i deporta. Este un grup numit American Legislative Exchange Council alcătuit de legislatori republicani și interese corporatiste și una dintre corporațiile implicate în acest grup este Corrections Corporation of America, unul dintre cele mai mari grupuri de închisori private din țară. Au venit împreună și au scris SB 10-70, care a fost legea din Arizona care a trecut acum câțiva ani și care a delegat poliția să verifice statusul imigrărilor. Trăim într-o zonă de graniță. De-a lungul a 100 de mile de graniță, poliția și controlul de frontieră au avut întotdeauna libertatea de a face orice vor. Dar cumva asta a dus această experiență de la graniță și au internalizat-o și au răspândit-o în toată Arizona, și prin copierea acestor legi care au trecut în alte părți ale țării face riscul deportărilor mult mai mare. Deci dacă, știi, un angajator refuză să-și plătească angajații și aceștia vor să caute dreptate, e foarte ușor pentru un angajator să îi amenințe pur și simplu că vor denunța la ICE. Și asta creează o populație extrem, extrem de vulnerabilă. Și asta pare să fie foarte intenționat, pentru că aduce cu siguranță beneficii companiilor care sunt capabile să exploateze acest grup de oameni care sunt acum aici. Mă uit la Trouble. Trebuie să-l oprim. Constructul colonial larg cunoscut ca și Canada este adesea descris ca vecinul mai manierat și mai politicos din nordul SUA. O, salut! Te cunosc de undeva? O, pe mine, nu. Atunci ce pot face pentru tine prietene? Ei bine, ăsta e un jaf. Ce? Mda, îmi pare rău pentru asta. Dacă aș putea avea acel portofel de acolo. OK! Ținând cont de această caricatură populară, mulți canadieni bine-intenționați și progresiști își văd țara drept un bastion al multicuralismului, și o casă primitoare pentru refugiații care vor să scape de război și de persecuții pe tot globul. Avem o celebrare a diversității aici care nu există în nici o altă parte. Adică nu e așa mult despre reguli, cât despre spiritul de a fi deschis, pe care îl prețuim, pentru că ne găsim din ce în ce mai singuri într-o lume cu acest spirit. Dar în spatele acestui smalț plin de sine, se ascunde o realitate mai sinistră a istoriei canadiene și locul ei în lume. Lăsând la o parte faptul inconvenient că țara a fost fondată prin genocidul locuitorilor originali ai pământului, O interdicție aproape totală a migratiei non-europene până în 1967, și rămâne una dintre puținele țări din lume care permite detenția pe termen nedefinit a imigranților, e des trecut cu vederea că Canada are graniță pe pământ doar cu o singură țară - Statele Unite. Nu voi construi un zid la granița cu Canada. Această particularitate a geografiei a dat statului Canadian aproape control total legat de cine intră pe granițile ei, și l-a protejat de fluxuri de migrație iregulată, în afară de câteva exemple istorice, ca Underground Railroad și cei din perioada Vietnamului care fugeau de serviciul militar, sau cel mai recent, în vara anului 2010, o barcă cu 490 imigranți Tamil pe coasta așa numitei British Columbia. Dar pe măsură ce atmosfera politică de la sud de graniță continuă să se înrăutățească pentru imigranții fără documente și pentru oricine e perceput ca musulman, Canada e martora creșterii numărului de refugiați care caută să se folosească de frontiera sa poroasă să scape de ostilitatea și represiunea Americii lui Trump. Ăsta e cardomom. E un miros plăcut, plăcut, foarte, foarte plăcut în cafea. Asta e kanafeh, e palestinian. Eu am facut-o. Acum când iei cafeaua, poți să o guști, e foarte foarte bună. O să-ți placă, omule. Numele meu este Omar Ben Ali, sunt din Palestina. Am plecat din țara mea acum aproape 10 ani. Mi-am lăsat familia, copii, am lăsat tot Pentru că toată lumea știe aici ce le face ocupația israeliană poporului palestinian. Acesta este fiul meu, Yazan. Aceasta e fica mea cea mică, Tala. Are 13 ani acum, când am plecat avea 3. Acesta este tatăl meu, a murit în 2014. Aceasta e mama mea, dragostea mea, inima mea. A murit, m-a lăsat în septembrie. Nu am văzut-o. Am depus o cerere de refugiat în aeroport în 2008. Dupa 3 ani, am stat de vorbă cu cineva de la imigrări. Și după 20 de minute m-a refuzat! Și mi-a trimis o scrisoare cu vreo 38 de motive pentru care m-a refuzat- 38! Și a stat cu mine 20 de minute. Nu mă pot întoarce pentru că voi fi în pericol dacă mă întorc. Nu m-au lăsat să-mi aduc familia aici. Acum dacă mă întrebi ce vreau cu adevărat, ei bine ok, dacă eu trăiesc aici și sunt în siguranță, dar familia mea nu e în siguranță. Am nevoie de familia mea, am nevoie de viața mea, am nevoie de soția mea. Suntem la punctul de frontieră Lacolle. Acesta este principalul punct de trecere dintre Quebec și Statele Unite. Aceasta este autostrada 15 în partea canadiană, și pe partea cealaltă a graniței este I-87, care te va duce în jos spre Plattsburgh, și Albany, și New York. Și ăsta e punctul de frontieră pe care vrei să-l eviți dacă vrei să depui o cerere de refugiat, pentru că potrivit acordului Safe Third Country dacă vii dintr-o țară terță sigură- ceea ce Statele Unite este definită a fi- dacă încerci să faci o cerere de refugiat aici la granița cu Canada vei fi întors înapoi. Apoi dacă vrei să treci neregulamentar și ei realizează că faci o trecere normală îțî va fi interzis să depui o cerere de refugiat. Așa că este un motiv stimulent, logic, complet de înțeles de ce oamenii vor trece neregulamentar. Suntem în partea Quebecului a graniței Quebec-SUA, și aceasta este un loc numit Roxham Road. Roxham Road se termină chiar acolo, și se continuă chiar după dealulc acela mic din partea SUA. Și e un loc care e faimos internațional, pentru că oamenii vin aici din SUA pentru a intra în Canada neregulamentar și să depună cereri de refugiați. Ultima dată când am fost aici acolo era un cărucior de copil abandonat în partea cealaltă, știi, aici ai niște haine de copii care au rămas. Deci cam atât de departe pot merge. Pentru că dacă aș merge mai departe încă un pas sau doi aș fi pe partea americană, și asta este tehnic ilegal, și nu voi face asta cu polițiștii chiar acolo. Oamenii vor veni pe drumul ăsta, se vor da jos din orice mașină ar fi, sau un taxi, și apoi vor trece. "Oprește-te, dacă treci aici vei fi arestat. Vorbești franceză, vorbești engleză? Plattsburgh New York este principala poartă și poți ajunge în Plattsburgh în câteva ore din New York. Are și un aeroport, așa că oamenii pot zbura acolo. Și în Plattsburgh, poți lua un taxi aici. Nu e nimic mistic sau periculos în asta. Sunt mii de mile de graniță. Deci suntem aici într-un loc unde RCMP supreveghează 24 de ore, dar nu sunt ziduri, nu sunt drone, sunt detectoare de mișcare, dar nu exista nici o cale ca asta să fie în întregime aplicată. Și dacă sunt rețele de ajutor reciproc pe una dintre părți, putem efectiv declara această graniță non-existentă. Suntem în Dundee, Quebec, granița este de fapt la câțiva kilometri de aici. Din Ianuarie, au fost mulți oameni, mai mulți ca de obicei, care au trecut aici. Mulți oameni din regiune au văzut, au ajutat, și se întămplă ca un grup comunitar care are de-a face cu multe alte grupuri comunitare din zonă, să aibe o cină cu spaghetti. Așa că am venit din Montreal să le dăm informații. Avem aici oameni care fug de persecuție, oameni care se tem pentru viețile lor, oameni care vor să aibe o viață mai bună și vor să participe în societate. Și li se zice că "imi pare rău, dacă vrei să vii aici, nu poți veni la portul nostru de intrare sau aeroporturile noastre." Așa că pentru noi a fost evident că, nu doar informând oamenii din această regiune, dar și pe oamenii care trec, să le zicem la ce să se aștepte. Care vor fi obstacolele pe care vor trebui să le înfrunte? Și am vrea ca ei să știe despre asta înainte să vină. Atitudinea pe care echipa noastră o are referitoare la acești oameni este, dacă cineva e aici cu scopuri infame sau să comită crime, noi vrem să facem tot ce putem să aflăm înainte să-i dăm Agenției Serviciului de Frontieră Canadiană. O dată ce au trecut, cum ai spus, poți ajuta activ, te poți organiza în comunitatea ta să ajuți oameni. Și cred că e important de spus, nu există absolut nici un motiv să crezi- absolut nici un motiv să crezi - că oamenii care au trecut neregulamentar, sau ilegal, oricum vrei să o zici, ar fi mai periculoși decât oricine din camera asta. Așa că și gesturile mici, ca pusul unui poster care spune "bun venit refugiaților, bun venit imigranților", asta face o diferență știi, setează un ton. În timpul verii lui 2015, lumea a văzut cu uimire colectivă cum zeci de mii de migranți au ajuns pe coastele Greciei, și au început treptat să-și facă drumul spre nord, peste granițele puternic militarizate ale Macedoniei, Serbiei, Croației și Ungariei înainte de a ajunge într-un final în țările de destinație precum Germania și Suedia. La acel moment, simpatia pentru refugiați, mulți dintre care fugeau de războiul brutal din Siria, Afganistan și Iraq, era mare. Dar nu a durat mult până opinia populară s-a schimbat. În acel an, în timpul aniversării Anului Nou, o serie de atacuri sexuale au avut loc în orașe din Germania, cel mai notabil în Cologne, unde sute de femei au reclamat că au fost atacate de grupuri de bărbați tineri din Orientul Mijlociu și Nordul Africii. Ca apoi sa se descopere că unele din aceste incidente au fost fabricate ca și un presupus atac al unui grup de refugiați sirieni în Frankfurt, evenimentele cumplite din acea noapte au cimentat orișicum caricatura rasistă de "rapeugee" în conștiința populară, și a ajutat la începerea unei reacții anti-migranți furioase care a fost curând agravată de atacurile teroriste din Franța și Belgia. În lunile și anii care au urmat, porțile Fortăreței Europa s-au închis și tratatul Schengen care garantează libera mișcare în interiorul granițelor Europei a fost efectiv rupt, lăsând mii de migranți blocați într-o așteptare continuă. Răspunzând la această situație groaznică, mulți anarhiști și alți activiși au intervenit încercând să ajute în procurarea de servicii și de sentimentul unui comunități pentru cei care au fost declarați apatrid pe un pământ străin. Am avut o tabără de corturi la început, pentru două luni, la periferia Amsterdamului. Unde oamenii campau în noroi, în ploaie, în corturi proaste, îmbolnăvindu-se, fără vreo asistență din partea statului, doar de la vecini, și oameni ca mine fiind acolo să le ofere suport. Deci a fost greu pentru ei, au suferit și când a venit iarna, și era o clădire a bisericii goale, care a fost facilitată de squaterii din cartier. Și de aici ei au luat alte 25 de clădiri pentru a oferi adăpost pentru We Are Here. We Are Here este un colectiv de refugiați din țări diferite, diferite naționalități. Ne concentrăm asupra oamenilor care cer azil în Olanda Din 2002, multi refugiați au fost alungați pe străzi. Femei, copii au fost reținuți. În Olanda, este o lungă tradiție, în special în Amsterdam, de a lua cladiri goale și de a le folosi ca și spațiu de locuit, de muncă, pentru cultura, pentru orice. Oricum, statul a reușit să controleze mișcarea squaterilor prin ilegalizarea ei, deci e greu să ocupi și să stai înăuntru. Pentru că se deschizi o clădire e un lucru, dar să rămâi înăuntru pentru mai mult timp e ceva complet diferit. Într-un fel ai putea spune că We Are Here, colectivul de refugiați, a salvat squatingul. Pentru că e mai ușor pentru oameni să accepte squaturi pentru refugiați decât pentru punkeri din Anglia, sau turiști din Spania. Așa că squaterii erau destul de dornici să ajute în găsirea clădirilor pentru refugiați. Și pentru poliție și pentru justiție și politicieni, nu a fost ușor să evacueze un lucru care a adunat multă compasiune și solidaritate și simpatie în societate în general. Oamenii trebuie să se mute dintr-un loc în altul pentru că ne confruntăm mereu cu evacuarea dintr-o clădire în alta. E foarte important pentru sistem să ne țină ocupați cu ceva, pentru că dacă îți dau o șansă să te relaxezi apoi te vei gândi la situația ta, și vei crea mai multe demonstrații, și asta va opri sistemul. Și de asta ei trebuie să te țină ocupat, dintr-o clădire în alta. Suntem aici să avem viață, o viață mai bună, decât aveam în Somalia. Viață nu e așa de bună, cum e în Canada! Și clădirea asta de aici, vom sta aici! Dar totuși, nu avem nimic, așteptăm. Avem încă speranță că vom avea ceva. Solidaritatea auto-organizată pentru refugiați a început mai mult sau mai puțin acum doi ani, când primii refugiați afgani au naufragiat în Atena. Deci ce s-a întâmplat a fost că am avut mulți refugiați care locuiau într-un parc din apropiere, în cartierul Exarchia. Am încercat cumva să-i ajutăm cu apă, și lucruri de genu ăsta. Apoi am realizat că erau vreo 300 de oameni și apa nu era de ajuns. Așa ca am anunțat o întâlnire, sperând că vom strânge suficienți oameni care să-i sprijine pentru alte cinci zile cel puțin. Și sute de oameni au apărut, de peste tot din Atena. Toți împreună, am încercat să ne auto-organizăm, și în același timp am reînvățat ce e auto-organizarea. Deci pentru o lună am oferit îngrijire medicală, haine, trei mese pe zi, corturi, saci de dormit pe care să-i poată lua în călătoria lor. Asta a fost la începutul unei auto-organizări majore a solidarității pentru refugiați. De acolo, alte două înițiative au apărut. Una a fost squatul Notara, primul squat de locuit pentru refugiați, și alta a fost Platanos, o tabăra auto-organizată din Lesbos, care a fost în prima linie. Când am fost în insula Chios, erau demonstrații. Am vorbit cu ei, ne-am împrietenit cu ei. Ne-au spus "când mergeți în Atena, știm un loc care e foarte bun." Așa că prima dată când am ajuns în Atena, am mers în City Plaza. Aș spune că City Plaza e un loc de cazare pentru refugiați dar nu e doar asta, e și un proiect politic. Aproape 400 de oameni trăiesc în City Plaza. Ai atât de multe naționalități înăuntru deci mulți oameni diferiți cu trecuturi atât de diferite și intenții. Știu istoria City Plaza, a fost un hotel pentru Olimpiada din Atena. A fost închis, și nimeni nu l-a mai folosit. Așa că anarhiștii l-au deschis, l-au reparat, au ajutat mulți oameni, mulți refugiați, să vină aici și să trăiască un pic mai bine decât în alte campuri. Din câte știu, nu am pierdut nici măcar un imigrant sau refugiat. Nimeni nu s-a sinucis sau a fost ucis. În campuri, ai întotdeauna sinucideri, oameni disperați, oameni care sunt dislocați din centrele orașelor mari. Și în contrast cu asta, ai squaturile care sunt în interiorul fabricii orașului. Special în Exarchia, unde avem mai mult de șase squaturi, squaturi de locuințe pentru refugiați. Vezi oamenii din squaturi care nu sunt integrați, dar ei simt ca și cum ar fi parte dintr-o mică comunitate. Având în vedere rolul pe care îl joacă în modelarea și determinarea cursului vieții noastre, și cantitatea masivă de resurse pusă în militarizarea și securizarea lor, este important să ne amintim că, la sfârșitul zilei, granițele sunt doar linii imaginare. Pentru majoritatea vastă a istoriei umanității, granițele nu au existat. Ele sunt, și au fost întotdeauna, unelte ale colonizării, folosite pentru a diviza lumea în populații distincte care pot fi puse în serviciul centrelor de putere competitivă. Impunerea lor a provocat întotdeauna rezistență, și a fost posibilă prin aplicarea masivă a violenței organizate. Sub capitalismul de astăzi din ce în ce mai globalizat, funcția lor primară este să cioplească lumea în piețe economice distincte care pot fi administrate mai ușor de guverne locale în beneficiul unei elite corporatiste transnaționale. Politicieni și dispozitive media prezintă simultan granițele ca fiind bariere impenetrabile și ziduri fragile ale civilizației în mod constant sub amenințarea unei forțe exterioare periculoase... dar realitatea e că ele sunt linii arbitrare, fictive menite să-i țină pe oamenii obișnuiți divizați și luptând între noi. Prin demistificarea granițelor și luându-le puterea de a ne controla viețile, putem ajunge să înțelegem mai bine interesele noastre colective ca și ființe umane și să începem să acționăm împreună pentru a dezmembra sistemul pe care ele sunt menite să-l susțină. Eram cam 80 de oameni în acea barcă. A fost atât de periculos. Ne-au spus doar "trebuie să mergeți drept." Au spus " trebuie doar să mergeți drept și acei munți din fața voastră: aia e Grecia. Și știe cineva dintre voi cum să conducă barca asta?" Climatul politic curent e destul de terifiant pentru multe comunități direct afectate, și nu e clar acum cum vor evolua lucrurile. Aceste chiar este un moment crucial pentru ca oamenii să se organizeze împotriva internalizării graniței. Să ai antecedente penale, chiar dacă asta înseamnă doar să treci, te descalifică de la majoritatea formelor de asistență. Deci ce înseamnă asta e că oricine a fost prins trecând granița nu are aproape nici o perspectivă de a avea vreodată statut legal în țara asta în prezent. Deci e foarte important să refuzăm ideea că e ok să deportezi infractori, sau că oarecum categoria infractorilor e una legitimă. Oamenii ar trebui să abordeze organizarea locală, oriunde ar fi, cu aceeași urgență cu care abordăm organizarea la graniță. Dacă poți să ții pe cineva în comunitatea lor prin muncă anti-deportare sau creând rețele de protecție, asta înseamnă că oamenii nu se vor întoarce la graniță și nu vor trece prin deșert. Asta ar putea însemna pachete de protecție și lucruri diferite. Nu e întotdeauna o muncă încântătoare dar e extrem de important să păstrăm comunitățile întregi. Doar du-te și fii modest, și fii gata să asculți și să-ti faci temele și să înveți despre ce se întâmplă, și ai o inimă cu adevărat deschisă. O dată ce sunt aici sau au trecut granița... unde se vor duce? Ce vor face? Care le sunt posibilitățile să stea? Cum îi vom putea ajuta să le oferim o reală susținere comunitară pe care ne-am dori-o într-o situație similară? Trebuie să facem trecerile neregulamentare obișnuite. Trebuie să facem obișnuită și normală ideea că e perfect natural doar să mergi dincolo, și că aceste state care sunt denumite ca statul colonial canadian și statul imperialist colonial american sunt lucruri cărora noi rezistăm și ne opunem, dar nu vom lăsa granițele în calea noastră de a avea solidaridate reciprocă. NU putem spune "hei, nu te vrem aici. Dar noi mergem acolo și vă distrugem pământul și vă luăm resursele, și spunem hei, acum nu mai e apă curată acolo, dar avem o grămadă de apă curată aici. Nu te vom ajuta." Cu totii avem o istorie și cu toții avem o descendență de cum am ajuns aici, exact în acest loc de pe pământ. Este o expresie că adesea poliția e în capul nostru, și simt că granița e în capul nostru de asemenea. Da... dacă treci chiar aici, RCMP-ul sunt acolo, și probabil vreun fel de regulații ICE sunt prezente acolo. Dar doar la câteva sute de metri în direcția asta sau în direcția aia, poți trece. Nu este posibil ca aceste mii de mile de graniță să poată fi apărată. Cred, știi, închiderea granițelor nu este chiar o soluție și nu va funcționa. Cât timp vor închide granițele, cu atât mai mult oamenii vor fi mai motivați să comunice unii cu ceilalți. Uite, granița Berlinului, care despărțea vestul și estul Germaniei înainte. Uite după cât de mult timp, oamenii au evadat. Și Germania e acum o singură țară. Nu sunt sigur despre tine, dar eu m-am născut cu două picioare și ele funcționează, deci merg. Și merg oriunde vreau să merg. Asta se numește libertate de mișcare. Ne găsim în stradă, singurul lucru pe care putem să-l facem să ne salvăm: solidaritate și să fim împreună, așa începem. Solidaritate și creând vizibilitate. În viziunea mea, solidaritatea cere capacitatea de a te pune în papucii celuilalt. Nu atât de mult de a șterge diferențele, dar folosind diversitatea ca să mergem înainte. Învățăm de la ei cum să ne dezvoltăm limba și cum putem distruge granițele minții noastre și credințele noastre politice si cum să le micșorăm ca să putem să-i ascultăm. Așa că întreg procesul de a găsi un teren comun cu oamenii care vin dintr-un context complet diferit cultural, social, politic și să ne întâlnim undeva la mijloc și acolo să încercăm să formăm un spațiu nou... Cred că e una dintre cele mai bune acțiuni politice care se poate întâmpla. Pentru că, știi, ce urmează după este că persoana care e lângă tine...el/ea s-ar putea să nu spună anarhist, dar știi că el/ea e un/o camarad/ă într-un sens mult mai adânc. Caritatea nu e o abordare corectă în viziunea mea, pentru că asta nu e solidaritate. Compasiunea e ok. Compasiunea în sensul de a încerca să simți ce simte celălalt și sa vezi cum puteți merge mai departe împreună. Dar iarăși, compasiunea în sine nu e de ajuns. Trebuie, ca și individ, să-ți folosești puterile și aptitudinile tale și să le pui în folosință ca toți ceilalți. Și cred că putem învăța mult unii de la alții cât timp suntem înrădăcinați și împământați geografic în locul nostru. E minunat să mergi în alte locuri să înveți despre lupte...cât timp poți să o aduci acasă. Avem tendința să reacționăm la lucruri. Ei fac ceva și noi reacționăm la asta. Trebuie să creăm evenimente care îi vor face pe ceilalți să reacționeze la noi. Dacă e o mișcare trebuie să fie peste tot. Trebuie să creăm o rețea. Trebuie, toți împreună, să ne organizăm. Să ne auto-organizăm în ceva mai măreț. Migranții care nu se pot întoarce în țările lor și nu li se permite să stea... unde se pot duce? Ei cer o viață normală. Pe măsură ce continuăm să ne confruntăm cu războaie din ce în ce mai destabilizatoare, inegalitate globală crescândă și schimbări climatice, devastări ecologice, secolul care vine este gata să vadă niveluri fără precedent de migrație umană. Ce formă va lua asta mai exact va depinde, în parte, de inițiativa noastră colectivă, și de capacitatea noastră de a manifesta solidaritate semnificativă care se întinde dincolo, și în final subminează granițele care ne divid. Deci în acest moment, am vrea să vă amintim că Trouble e menit să fie vizionat în grupuri, și să fie folosit ca și resursă de promovare a discuțiilor și organizare colectivă. Dacă nu există nici inițiativă locală de susținere a migranților sau nici o inițiativă anti-granițe, te rog gândește-te să te întâlnești cu niște camarazi, proiectează acest film și discutați ce fel de proiect ar merge cel mai bine. Ești interesat/ă să organizezi proiecții regulate în campus, infoshop, centru comunitar sau chiar la tine acasă cu prieteni? Devino un Trouble-Maker! Pentru 10 dolari pe lună, îți vom trimite o copie a emisiunii în avans, și un kit de proiecție cu resurse adiționale și câteva întrebări pe care le poți folosi ca să pornești o discuție. Dacă nu-ți poți permite să ne susții financiar, fără grijă! Poți viziona online și/sau să downloadezi tot conținutul nostru pe gratis de pe website-ul nostru: sub.media/trouble. Dacă ai vreo sugestie pentru subiecte de emisiune, sau vrei doar să întrăm în contact, scrie-ne la trouble@submedia.tv. Suntem încântați să vedem că oamenii au fost ocupați stabilind filiale trouble-maker, și aș vrea să salut noile filiale din Williamsburgh, San Jose, Santa Cruz, Cotali, San Antonio, Cambridge, Burlington, Amsterdam, Milwaukee, Springfield, Sockell, Sherbrooke, Doonside, Ottawa, Chicago, Madison and Slovenia. Acest episod nu ar fi fost posibil fără sprijinul lui Brandon, Julian și Ross. Acum ieși afară, și fă niște scandal!