Salutare scandalagiilor.
Bine ați venit la Trouble... Numel meu nu e important.
Ultimii ani au fost o adevărată
lovitură pentru cei dintre noi care visează
la o lume fără granițe...
fără a menționa nenumărați oameni din toată lumea
care nu au avut norocul de a se fi născut
în Statele Unite
dar care au avut îndrăzneala
să-și imagineze că vor putea vizita Disneyland
la un moment dat în viețile lor.
Ei bine...
Presupun că Euro-Disney tot e ceva...nu-i așa?
Stând în opoziție fermă cu liberalismul,
și superficialitatea valorilor multiculturalismului, egalitatea
oportunităților, solidaritatea și ineranta
valoare a tuturor vieților umane,
o noua formă stridentă
de reacție naționalistă
a câștigat teren în țări din toată lumea.
Adesea asociat strict cu Brexit,
creșterea extremei drepte europene,
și alegerea lui Donald Trump,
rasista și aducătoarea de panică
formă de populism este cu adevărat un fenomen global
unul cu rădăcini incredibil de adânci.
Naționalismul este, până la urmă, un pilon central
al puterii statului și o cale prestabilită
în momente de criză.
Așa că nu e un mare mister că după aproape
un deceniu de a pedepsi cu măsuri de austeritate,
și mai mult de 15 ani trăind sub
spectrul unui război global al terorii,
mulți au căzut pradă iluziei tentante
a securității date de ziduri puternice,
și politicieni care promit să le construiască...
...și să oblige Mexico să plătească pentru asta.
Dar chiar și în acest context de
paranoia generalizată și naționalism resurgent,
sunt mulți care continuă curajos să lupte pentru
o lume mai bună- o lume în care tuturor ființelor umane
li se asigură dreptul la liberă mișcare
rezervat momentan mărfurilor.
În următoarele 30 de minute, vă vom împărtăși
vocile a câtorva dintre acești indivizi, care
vorbesc despre experiențele lor de a rezista
militarizării crescânde a granițelor,
împiedicând aplicarea legii privind imigrarea...
și făcând o grămadă de scandal.
Oamenii au trecut prin această zonă
din...totdeauna.
Multe din zonele în care lucrăm sunt de fapt
rutele pe care oamenii obișnuiesc să migreze,
sezonier- mulți dinte cei a căror pământ
le aparține: oamenii Tohono O'Odham și Yaqui.
Dar mai recent întreaga idee este, știi...
să ajungi din Mexico în SUA.
Sunt voluntar în organizația
No More
Deaths
Suntem un grup non-ierarhic, bazat pe consens
și facem muncă umanitară
în regiunile de la graniță.
Lăsăm apă pe traseele migratoare cunoscute.
Facem de asemenea căutări și salvări.
Documentăm abuzurile patrulelor de la graniță și a diferitelor
organizații, și oferim asistență
persoanelor care au fost deportate și oferim
kit-uri de supraviețuire pentru cei care
vor trece prin deșert.
Pe măsură ce ne-am extins domeniul de muncă, ne-am extins
zonele în care lucrăm, asta include
unele zone din deșertul vestic din jurul
Ajo Arizona unde oamenii merg de-a lungul
Organ Pipe National Monument, în Cabeza
Prieta National Wildlife Refuge și apoi încă
aproape 20 de mile de câmp cu bombe active.
Călătoria în nord s-a schimbat
mult în ultimii 15 ani.
Centrele urbane au fost închise în mijlocul anilor 90,
împingând oamenii în geografia deșertului.
Este o strategie foarte intențională din partea
guvernului SUA și a patrulelor de la graniță
să crească suferința umană și moartea de-a lungul
graniței ca și un mijloc de intimidare.
De lungul anilor am văzut de asemenea zonele în care
am lăsat apa și zonele unde am văzut
că ele se mișcă devin și mai îndepărtate.
De fapt ce am făcut a fost să mapăm
traseele nord-sud și vom face aceste drumuri
și vom lăsa apă.
Dar de multe ori, atunci când sunt mai aproape de
drumuri, am văzut o creștere mare
a vandalismului, și am văzut și o creștere a
cantităților folosite în zonele extrem de îndepărtate.
Mulți migranți se separă de
călăuzele lor pentru că patrulele de graniță îi acoperă cu praf.
Un elicopter va veni și va zbura foarte aproape
de grup, oamenii se vor împrăștia, se vor separa
de călăuzele lor și în acest fel se vor pierde
și petrecând frecvent săptămâni întregi mergând în cercuri.
Oamenii călătoresc în general noaptea,
pasul grupului e foarte rapid.
Dacă nu pot ține pasul cu grupul
ei sunt lăsați frecvent în urmă.
Așa că mulți dintre pacienții pe care îi primim sunt
foarte aproape de moarte atunci cănd îi găsim.
A fost de asemenea o creștere a militarizării
în ceea ce privește aplicarea legii imigrării în Mexico,
așa că Mexico a deportat mai mulți oameni din America Centrală
anul trecut decât a făcut-o SUA.
Și parte din asta s-a întâmplat cu sprijinul SUA
prin Planul Frontera Sur.
De fapt SUA finanțează guvernul mexican
să implementeze securitatea la graniță
la granița de sud cu Guatemala.
Am vorbit cu oameni care mergeau pe
tren și care ca să treacă de punctele de control mergeau
8 sau 9 zile în Mexico.
Așa că atunci când ajungeau acolo ei
călătoreau adesea de mai bine de o lună.
Să fii identificat ca și imigrant în Mexico din
sudul mai îndepărtat face oamenii vulnarabili la șantaj,
răpire sau atac.
Aș zice că multe din femeile care au reușit să ajungă
la granița SUA-Mexic au suferit o anumită
formă de violență traumatică în timpul călătoriei.
Scopul este ca oamenii să aibă o experiență așa de
devastatoare și traumatică trecând granița ca să fie
descurajați de a mai face alte încercări.
E foarte limitat și nu ia în considerare
motivele pentru care oamenii imigrează spre nord.
Multe din motivele pentru care oamenii vin din
America Centrală are de a face cu politica economică
și externă a SUA, acum și din trecut.
Unul dintre lucrurile care se întâmplă sub auspiciul
construirii democrației, cu lucruri ca și Plan Frontera Sur
sau cu inițiativa Merida este că
guvernul SUA finanțează tehnici de tortură
militare și prin extensie, paramilitare
și represiunea mișcărilor sociale.
Așa că nu doar îi împiedică pe oameni să călătorească
în nord să scape de violență, de fapt creează
și perpetuează mai multă violență.
Dacă te uiți la Școala Americilor
și la finanțarea armatei mexicane
în lupta cu terorismul și drogurile, unul dintre
grupuri, Zetas, a fost inițial parte
din armata mexicană și apoi au decis
să se separe și au cam preluat controlul asupra
vânzării de droguri în Texas, Matamoros și Tamaulipas,
și a devenit unul dintre cele mai violente grupuri.
Și erau antrenați și finanțați și li se dăđeau
arme de la guvernul SUA.
Este ca o afacere comună între
guvernul SUA și cartele.
Au interese similare și exploatează
populații vulnerabile pentru bani
prin diferite rute.
Cartelurile fac bani pentru că oamenii trebuie să
facă contracte cu ei acum să treacă, și apoi
guvernul SUA și corporațiile private
fac bani prin încarcerarea oamenilor fără documente
înainte de a-i deporta.
Este un grup numit American Legislative
Exchange Council alcătuit de legislatori republicani
și interese corporatiste și una dintre corporațiile
implicate în acest grup este Corrections
Corporation of America, unul dintre cele mai mari
grupuri de închisori private din țară.
Au venit împreună și au scris SB 10-70,
care a fost legea din Arizona care a trecut
acum câțiva ani și care a delegat poliția
să verifice statusul imigrărilor.
Trăim într-o zonă de graniță.
De-a lungul a 100 de mile de graniță, poliția și
controlul de frontieră au avut întotdeauna libertatea
de a face orice vor.
Dar cumva asta a dus această experiență de la
graniță și au internalizat-o și au răspândit-o
în toată Arizona, și prin copierea acestor
legi care au trecut în alte părți ale țării
face riscul deportărilor
mult mai mare.
Deci dacă, știi, un angajator refuză să-și plătească
angajații și aceștia vor să caute dreptate,
e foarte ușor pentru un angajator să îi amenințe pur și simplu
că vor denunța la ICE.
Și asta creează o populație
extrem, extrem de vulnerabilă.
Și asta pare să fie foarte intenționat, pentru că
aduce cu siguranță beneficii companiilor care
sunt capabile să exploateze acest grup de oameni
care sunt acum aici.
Mă uit la Trouble.
Trebuie să-l oprim.
Constructul colonial larg cunoscut ca și Canada
este adesea descris ca vecinul mai manierat
și mai politicos din nordul SUA.
O, salut!
Te cunosc de undeva?
O, pe mine, nu.
Atunci ce pot face pentru tine prietene?
Ei bine, ăsta e un jaf.
Ce?
Mda, îmi pare rău pentru asta.
Dacă aș putea avea acel portofel de acolo.
OK!
Ținând cont de această caricatură populară,
mulți canadieni bine-intenționați și progresiști
își văd țara drept un bastion al multicuralismului,
și o casă primitoare pentru refugiații care vor să scape
de război și de persecuții pe tot globul.
Avem o celebrare a diversității aici care
nu există în nici o altă parte.
Adică nu e așa mult despre reguli,
cât despre spiritul de a fi deschis, pe care
îl prețuim, pentru că ne găsim
din ce în ce mai singuri într-o lume cu acest spirit.
Dar în spatele acestui smalț plin de sine, se ascunde
o realitate mai sinistră a istoriei canadiene
și locul ei în lume.
Lăsând la o parte faptul inconvenient că
țara a fost fondată prin genocidul
locuitorilor originali ai pământului,
O interdicție aproape totală a migratiei non-europene
până în 1967, și rămâne una dintre puținele țări
din lume care permite detenția pe termen nedefinit a imigranților,
e des trecut cu vederea că Canada are
graniță pe pământ doar cu o singură țară
- Statele Unite.
Nu voi construi un zid la granița cu Canada.
Această particularitate a geografiei a dat
statului Canadian aproape control total
legat de cine intră pe granițile ei, și l-a protejat
de fluxuri de migrație iregulată,
în afară de câteva exemple istorice, ca
Underground Railroad și cei din perioada Vietnamului
care fugeau de serviciul militar, sau cel mai recent,
în vara anului 2010, o barcă cu
490 imigranți Tamil
pe coasta așa numitei British Columbia.
Dar pe măsură ce atmosfera politică de la sud
de graniță continuă să se înrăutățească pentru imigranții
fără documente și pentru oricine e perceput ca musulman,
Canada e martora creșterii numărului de refugiați care caută
să se folosească de frontiera sa poroasă să scape
de ostilitatea și represiunea Americii lui Trump.
Ăsta e cardomom.
E un miros plăcut, plăcut,
foarte, foarte plăcut în cafea.
Asta e kanafeh, e palestinian.
Eu am facut-o.
Acum când iei cafeaua,
poți să o guști, e foarte foarte bună.
O să-ți placă, omule.
Numele meu este Omar Ben Ali, sunt din Palestina.
Am plecat din țara mea acum aproape 10 ani.
Mi-am lăsat familia, copii, am lăsat tot
Pentru că toată lumea știe aici ce le face
ocupația israeliană poporului palestinian.
Acesta este fiul meu, Yazan.
Aceasta e fica mea cea mică, Tala.
Are 13 ani acum,
când am plecat avea 3.
Acesta este tatăl meu, a murit în 2014.
Aceasta e mama mea, dragostea mea, inima mea.
A murit, m-a lăsat în septembrie.
Nu am văzut-o.
Am depus o cerere de refugiat în aeroport în 2008.
Dupa 3 ani, am stat de vorbă cu
cineva de la imigrări.
Și după 20 de minute m-a refuzat!
Și mi-a trimis o scrisoare cu vreo 38 de motive
pentru care m-a refuzat- 38!
Și a stat cu mine 20 de minute.
Nu mă pot întoarce pentru că voi fi în pericol
dacă mă întorc.
Nu m-au lăsat să-mi aduc familia aici.
Acum dacă mă întrebi ce vreau cu adevărat, ei bine
ok, dacă eu trăiesc aici și sunt în siguranță, dar familia mea
nu e în siguranță.
Am nevoie de familia mea, am nevoie de viața mea,
am nevoie de soția mea.
Suntem la punctul de frontieră Lacolle.
Acesta este principalul punct de trecere dintre Quebec
și Statele Unite.
Aceasta este autostrada 15 în partea canadiană,
și pe partea cealaltă a graniței este
I-87, care te va duce în jos spre Plattsburgh,
și Albany, și New York.
Și ăsta e punctul de frontieră pe care vrei
să-l eviți dacă vrei să depui o cerere de refugiat,
pentru că potrivit acordului Safe Third Country
dacă vii dintr-o țară terță
sigură- ceea ce Statele Unite
este definită a fi- dacă încerci să faci
o cerere de refugiat aici la granița cu Canada
vei fi întors înapoi.
Apoi dacă vrei să treci neregulamentar
și ei realizează că faci o trecere normală
îțî va fi interzis să depui o cerere de refugiat.
Așa că este un motiv stimulent, logic,
complet de înțeles de ce oamenii
vor trece neregulamentar.
Suntem în partea Quebecului a graniței Quebec-SUA,
și aceasta este un loc numit Roxham Road.
Roxham Road se termină chiar acolo, și se continuă
chiar după dealulc acela mic din partea SUA.
Și e un loc care e faimos internațional,
pentru că oamenii vin aici din
SUA pentru a intra în Canada neregulamentar și
să depună cereri de refugiați.
Ultima dată când am fost aici acolo era un cărucior
de copil abandonat în partea cealaltă, știi,
aici ai niște haine de copii care au rămas.
Deci cam atât de departe pot merge.
Pentru că dacă aș merge mai departe încă un pas sau doi
aș fi pe partea americană, și asta este tehnic
ilegal, și nu voi face asta cu
polițiștii chiar acolo.
Oamenii vor veni pe drumul ăsta, se vor da jos din orice
mașină ar fi, sau un taxi, și apoi vor trece.
"Oprește-te, dacă treci aici vei fi arestat.
Vorbești franceză, vorbești engleză?
Plattsburgh New York este principala poartă
și poți ajunge în Plattsburgh în câteva
ore din New York.
Are și un aeroport,
așa că oamenii pot zbura acolo.
Și în Plattsburgh, poți lua un taxi aici.
Nu e nimic mistic sau periculos în asta.
Sunt mii de mile de graniță.
Deci suntem aici într-un loc unde RCMP
supreveghează 24 de ore, dar nu sunt
ziduri, nu sunt drone, sunt detectoare
de mișcare, dar nu exista nici o cale ca asta să fie
în întregime aplicată.
Și dacă sunt rețele de ajutor reciproc
pe una dintre părți, putem efectiv declara
această graniță non-existentă.
Suntem în Dundee, Quebec, granița este de fapt la câțiva kilometri de aici.
Din Ianuarie, au fost mulți oameni,
mai mulți ca de obicei, care au trecut aici.
Mulți oameni din regiune au văzut,
au ajutat, și se întămplă ca un grup
comunitar care are de-a face cu multe alte grupuri
comunitare din zonă, să aibe o cină cu spaghetti.
Așa că am venit din Montreal
să le dăm informații.
Avem aici oameni care fug de persecuție,
oameni care se tem pentru viețile lor, oameni
care vor să aibe o viață mai bună
și vor să participe în societate.
Și li se zice că "imi pare rău, dacă
vrei să vii aici, nu poți veni la
portul nostru de intrare sau aeroporturile noastre."
Așa că pentru noi a fost evident că, nu doar
informând oamenii din această regiune,
dar și pe oamenii care trec, să le zicem
la ce să se aștepte.
Care vor fi obstacolele
pe care vor trebui să le înfrunte?
Și am vrea ca ei să știe despre asta
înainte să vină.
Atitudinea pe care echipa noastră o are referitoare la
acești oameni este, dacă cineva e aici cu scopuri infame
sau să comită crime, noi vrem să facem
tot ce putem să aflăm înainte să-i dăm
Agenției Serviciului de Frontieră Canadiană.
O dată ce au trecut, cum ai spus, poți
ajuta activ, te poți organiza în comunitatea ta
să ajuți oameni.
Și cred că e important de spus,
nu există absolut nici un motiv să crezi- absolut
nici un motiv să crezi - că oamenii care
au trecut neregulamentar, sau ilegal, oricum
vrei să o zici, ar fi mai periculoși
decât oricine din camera asta.
Așa că și gesturile mici, ca pusul
unui poster care spune "bun venit refugiaților,
bun venit imigranților", asta face o diferență
știi, setează un ton.
În timpul verii lui 2015, lumea a văzut
cu uimire colectivă cum zeci de mii de
migranți au ajuns pe coastele Greciei,
și au început treptat să-și facă drumul spre nord,
peste granițele puternic militarizate ale Macedoniei,
Serbiei, Croației și Ungariei înainte de a ajunge într-un final
în țările de destinație
precum Germania și Suedia.
La acel moment, simpatia pentru refugiați, mulți
dintre care fugeau de războiul brutal din Siria,
Afganistan și Iraq, era mare.
Dar nu a durat mult până opinia populară s-a schimbat.
În acel an, în timpul aniversării Anului Nou,
o serie de atacuri sexuale au avut loc în orașe
din Germania, cel mai notabil în Cologne,
unde sute de femei au reclamat că au fost atacate
de grupuri de bărbați tineri
din Orientul Mijlociu și Nordul Africii.
Ca apoi sa se descopere că unele din aceste incidente au fost fabricate
ca și un presupus
atac al unui grup de refugiați sirieni în Frankfurt,
evenimentele cumplite din acea noapte
au cimentat orișicum caricatura rasistă de "rapeugee"
în conștiința populară, și a ajutat la începerea
unei reacții anti-migranți furioase care a fost curând
agravată de atacurile teroriste din Franța
și Belgia.
În lunile și anii care au urmat,
porțile Fortăreței Europa s-au închis
și tratatul Schengen care garantează
libera mișcare în interiorul granițelor Europei
a fost efectiv rupt, lăsând mii
de migranți blocați într-o așteptare continuă.
Răspunzând la această situație groaznică, mulți anarhiști
și alți activiși au intervenit încercând
să ajute în procurarea de servicii și de sentimentul unui comunități
pentru cei care au fost declarați apatrid
pe un pământ străin.
Am avut o tabără de corturi la început, pentru două
luni, la periferia Amsterdamului.
Unde oamenii campau în noroi, în
ploaie, în corturi proaste, îmbolnăvindu-se, fără
vreo asistență din partea statului, doar de la
vecini, și oameni ca mine fiind acolo
să le ofere suport.
Deci a fost greu pentru ei, au suferit și
când a venit iarna, și era o clădire a bisericii
goale, care a fost facilitată de
squaterii din cartier.
Și de aici ei au luat alte 25 de clădiri
pentru a oferi adăpost pentru We Are Here.
We Are Here este un colectiv de refugiați din
țări diferite, diferite naționalități.
Ne concentrăm asupra oamenilor care
cer azil în Olanda
Din 2002, multi refugiați au fost alungați
pe străzi.
Femei, copii au fost reținuți.
În Olanda, este o lungă tradiție, în special
în Amsterdam, de a lua cladiri goale și
de a le folosi ca și spațiu de locuit, de muncă,
pentru cultura, pentru orice.
Oricum, statul a reușit să controleze
mișcarea squaterilor prin ilegalizarea ei,
deci e greu să ocupi și să stai înăuntru.
Pentru că se deschizi o clădire e un lucru, dar
să rămâi înăuntru pentru mai mult timp e ceva
complet diferit.
Într-un fel ai putea spune că We Are Here,
colectivul de refugiați, a salvat squatingul.
Pentru că e mai ușor pentru oameni să accepte
squaturi pentru refugiați decât pentru punkeri din Anglia,
sau turiști din Spania.
Așa că squaterii erau destul de dornici să ajute
în găsirea clădirilor pentru refugiați.
Și pentru poliție și pentru justiție și
politicieni, nu a fost ușor să evacueze
un lucru care a adunat multă compasiune
și solidaritate și simpatie în societate
în general.
Oamenii trebuie să se mute dintr-un loc în altul pentru că
ne confruntăm mereu cu evacuarea dintr-o clădire
în alta.
E foarte important pentru sistem să ne țină
ocupați cu ceva, pentru că dacă îți dau
o șansă să te relaxezi apoi te vei gândi
la situația ta, și vei crea mai multe
demonstrații, și asta va opri sistemul.
Și de asta ei trebuie să te țină ocupat,
dintr-o clădire în alta.
Suntem aici să avem viață, o viață mai bună,
decât aveam în Somalia.
Viață nu e așa de bună, cum e în Canada!
Și clădirea asta de aici, vom sta aici!
Dar totuși, nu avem nimic, așteptăm.
Avem încă speranță că vom avea ceva.
Solidaritatea auto-organizată pentru refugiați
a început mai mult sau mai puțin acum doi ani, când
primii refugiați afgani au naufragiat în Atena.
Deci ce s-a întâmplat a fost că am avut mulți refugiați
care locuiau într-un parc din apropiere, în
cartierul Exarchia.
Am încercat cumva să-i ajutăm cu apă,
și lucruri de genu ăsta.
Apoi am realizat că erau vreo 300
de oameni și apa nu era de ajuns.
Așa ca am anunțat o întâlnire, sperând
că vom strânge suficienți oameni care să-i sprijine
pentru alte cinci zile cel puțin.
Și sute de oameni au apărut,
de peste tot din Atena.
Toți împreună, am încercat să ne auto-organizăm, și
în același timp am reînvățat ce e auto-organizarea.
Deci pentru o lună am oferit îngrijire medicală, haine,
trei mese pe zi, corturi, saci de dormit pe care
să-i poată lua în călătoria lor.
Asta a fost la începutul unei auto-organizări majore
a solidarității pentru refugiați.
De acolo, alte două înițiative au apărut.
Una a fost squatul Notara, primul squat de locuit
pentru refugiați, și alta a fost Platanos,
o tabăra auto-organizată din Lesbos,
care a fost în prima linie.
Când am fost în insula Chios,
erau demonstrații.
Am vorbit cu ei,
ne-am împrietenit cu ei.
Ne-au spus "când mergeți în Atena,
știm un loc care e foarte bun."
Așa că prima dată când am ajuns în Atena,
am mers în City Plaza.
Aș spune că City Plaza e un loc de cazare pentru refugiați
dar nu e doar asta, e și un proiect politic.
Aproape 400 de oameni trăiesc în City Plaza.
Ai atât de multe naționalități înăuntru
deci mulți oameni diferiți cu trecuturi atât de diferite
și intenții.
Știu istoria City Plaza, a fost un hotel
pentru Olimpiada din Atena.
A fost închis, și nimeni nu l-a mai folosit.
Așa că anarhiștii l-au deschis, l-au reparat,
au ajutat mulți oameni, mulți refugiați,
să vină aici și să trăiască un pic mai bine
decât în alte campuri.
Din câte știu, nu am pierdut nici măcar un
imigrant sau refugiat.
Nimeni nu s-a sinucis sau a fost ucis.
În campuri, ai întotdeauna sinucideri,
oameni disperați, oameni care sunt dislocați
din centrele orașelor mari.
Și în contrast cu asta, ai squaturile
care sunt în interiorul fabricii orașului.
Special în Exarchia, unde avem mai mult de
șase squaturi, squaturi de locuințe pentru refugiați.
Vezi oamenii din squaturi care nu sunt
integrați, dar ei simt ca și cum ar fi
parte dintr-o mică comunitate.
Având în vedere rolul pe care îl joacă în modelarea
și determinarea cursului vieții noastre, și
cantitatea masivă de resurse pusă în militarizarea
și securizarea lor, este important să ne amintim că,
la sfârșitul zilei,
granițele sunt doar linii imaginare.
Pentru majoritatea vastă a istoriei umanității,
granițele nu au existat.
Ele sunt, și au fost întotdeauna, unelte ale colonizării,
folosite pentru a diviza lumea în populații distincte
care pot fi puse în serviciul
centrelor de putere competitivă. Impunerea lor a provocat
întotdeauna rezistență, și a fost
posibilă prin aplicarea masivă a
violenței organizate.
Sub capitalismul de astăzi din ce în ce mai globalizat,
funcția lor primară este să cioplească
lumea în piețe economice distincte care
pot fi administrate mai ușor de guverne locale
în beneficiul unei elite corporatiste transnaționale.
Politicieni și dispozitive media prezintă simultan
granițele ca fiind bariere impenetrabile și
ziduri fragile ale civilizației în mod constant
sub amenințarea unei forțe exterioare periculoase...
dar realitatea e că ele sunt linii
arbitrare, fictive menite să-i țină
pe oamenii obișnuiți divizați și luptând între noi.
Prin demistificarea granițelor și luându-le
puterea de a ne controla viețile, putem
ajunge să înțelegem mai bine interesele noastre
colective ca și ființe umane și să începem să acționăm
împreună pentru a dezmembra sistemul
pe care ele sunt menite să-l susțină.
Eram cam 80 de oameni în acea barcă.
A fost atât de periculos.
Ne-au spus doar "trebuie să mergeți drept."
Au spus " trebuie doar să mergeți drept
și acei munți din fața voastră:
aia e Grecia.
Și știe cineva dintre voi cum să conducă barca asta?"
Climatul politic curent e destul de terifiant
pentru multe comunități direct afectate,
și nu e clar acum cum vor evolua lucrurile.
Aceste chiar este un moment crucial pentru ca oamenii
să se organizeze împotriva internalizării
graniței.
Să ai antecedente penale, chiar dacă asta
înseamnă doar să treci, te descalifică de la majoritatea
formelor de asistență.
Deci ce înseamnă asta e că oricine a fost
prins trecând granița nu are aproape
nici o perspectivă de a avea vreodată statut legal în
țara asta în prezent.
Deci e foarte important să refuzăm ideea
că e ok să deportezi infractori,
sau că oarecum categoria infractorilor
e una legitimă.
Oamenii ar trebui să abordeze organizarea locală, oriunde
ar fi, cu aceeași urgență cu care abordăm
organizarea la graniță.
Dacă poți să ții pe cineva în comunitatea lor
prin muncă anti-deportare sau creând
rețele de protecție, asta înseamnă că oamenii nu
se vor întoarce la graniță
și nu vor trece prin deșert.
Asta ar putea însemna pachete
de protecție și lucruri diferite.
Nu e întotdeauna o muncă încântătoare dar e extrem de
important să păstrăm comunitățile întregi.
Doar du-te și fii modest, și fii gata să
asculți și să-ti faci temele și să înveți despre
ce se întâmplă, și ai o inimă cu adevărat deschisă.
O dată ce sunt aici sau au trecut
granița... unde se vor duce?
Ce vor face?
Care le sunt posibilitățile să stea?
Cum îi vom putea ajuta să le oferim o reală
susținere comunitară pe care ne-am dori-o
într-o situație similară?
Trebuie să facem trecerile neregulamentare obișnuite.
Trebuie să facem obișnuită și normală ideea
că e perfect natural doar să mergi dincolo,
și că aceste state care sunt denumite ca
statul colonial canadian și statul
imperialist colonial american sunt lucruri cărora
noi rezistăm și ne opunem, dar nu vom
lăsa granițele în calea noastră de a avea
solidaridate reciprocă.
NU putem spune "hei, nu te vrem aici.
Dar noi mergem acolo și vă distrugem pământul și
vă luăm resursele, și spunem hei, acum
nu mai e apă curată acolo, dar avem o grămadă
de apă curată aici.
Nu te vom ajuta."
Cu totii avem o istorie și cu toții avem o descendență
de cum am ajuns aici, exact în acest loc
de pe pământ.
Este o expresie că adesea poliția
e în capul nostru, și simt că granița e în
capul nostru de asemenea.
Da... dacă treci chiar aici, RCMP-ul sunt
acolo, și probabil vreun fel de
regulații ICE sunt prezente acolo.
Dar doar la câteva sute de metri în direcția asta
sau în direcția aia, poți trece.
Nu este posibil ca aceste mii de mile
de graniță să poată fi apărată.
Cred, știi, închiderea granițelor nu este
chiar o soluție și nu va funcționa.
Cât timp vor închide granițele, cu atât mai mult
oamenii vor fi mai motivați să comunice
unii cu ceilalți.
Uite, granița Berlinului, care despărțea vestul
și estul Germaniei înainte.
Uite după cât de mult timp, oamenii au evadat.
Și Germania e acum o singură țară.
Nu sunt sigur despre tine, dar eu m-am născut cu
două picioare și ele funcționează, deci merg.
Și merg oriunde vreau să merg.
Asta se numește libertate de mișcare.
Ne găsim în stradă, singurul
lucru pe care putem să-l facem să ne salvăm:
solidaritate și să fim împreună,
așa începem.
Solidaritate și creând vizibilitate.
În viziunea mea, solidaritatea cere capacitatea
de a te pune în papucii celuilalt.
Nu atât de mult de a șterge diferențele, dar folosind
diversitatea ca să mergem înainte.
Învățăm de la ei cum să ne dezvoltăm limba
și cum putem distruge granițele minții noastre
și credințele noastre politice si cum să le micșorăm ca să
putem să-i ascultăm.
Așa că întreg procesul de a găsi un teren
comun cu oamenii care vin dintr-un context
complet diferit cultural, social, politic
și să ne întâlnim undeva la mijloc și acolo
să încercăm să formăm un spațiu nou...
Cred că e una dintre cele mai bune acțiuni politice
care se poate întâmpla.
Pentru că, știi, ce urmează după
este că persoana care e lângă tine...el/ea
s-ar putea să nu spună anarhist, dar știi că el/ea
e un/o camarad/ă într-un sens mult mai adânc.
Caritatea nu e o abordare corectă în viziunea mea,
pentru că asta nu e solidaritate.
Compasiunea e ok.
Compasiunea în sensul de a încerca să simți
ce simte celălalt și sa vezi cum puteți merge
mai departe împreună.
Dar iarăși, compasiunea în sine nu e de ajuns.
Trebuie, ca și individ, să-ți folosești puterile
și aptitudinile tale și să le pui în folosință
ca toți ceilalți.
Și cred că putem învăța mult unii de la
alții cât timp suntem înrădăcinați și împământați
geografic în locul nostru.
E minunat să mergi în alte locuri să înveți despre
lupte...cât timp poți să o aduci acasă.
Avem tendința să reacționăm la lucruri.
Ei fac ceva și noi reacționăm la asta.
Trebuie să creăm evenimente care îi vor face
pe ceilalți să reacționeze la noi.
Dacă e o mișcare trebuie să fie peste tot.
Trebuie să creăm o rețea.
Trebuie, toți împreună, să ne organizăm.
Să ne auto-organizăm în ceva mai măreț.
Migranții care nu se pot întoarce în
țările lor și nu li se permite să stea...
unde se pot duce?
Ei cer o viață normală.
Pe măsură ce continuăm să ne confruntăm cu războaie din ce în ce mai destabilizatoare,
inegalitate globală crescândă și schimbări climatice,
devastări ecologice, secolul care vine
este gata să vadă niveluri fără precedent
de migrație umană.
Ce formă va lua asta mai exact va depinde,
în parte, de inițiativa noastră colectivă, și de
capacitatea noastră de a manifesta solidaritate semnificativă
care se întinde dincolo, și în final subminează
granițele care ne divid.
Deci în acest moment, am vrea să vă amintim
că Trouble e menit să fie vizionat în
grupuri, și să fie folosit ca și resursă de promovare a
discuțiilor și organizare colectivă.
Dacă nu există nici inițiativă locală de susținere a migranților
sau nici o inițiativă anti-granițe, te rog gândește-te
să te întâlnești cu niște camarazi, proiectează
acest film și discutați ce fel de proiect
ar merge cel mai bine.
Ești interesat/ă să organizezi proiecții regulate
în campus, infoshop, centru comunitar sau
chiar la tine acasă cu prieteni?
Devino un Trouble-Maker!
Pentru 10 dolari pe lună, îți vom trimite
o copie a emisiunii în avans, și un kit de
proiecție cu resurse adiționale și câteva
întrebări pe care le poți folosi ca să pornești
o discuție.
Dacă nu-ți poți permite să ne susții financiar,
fără grijă!
Poți viziona online și/sau să downloadezi tot conținutul nostru
pe gratis de pe website-ul nostru: sub.media/trouble.
Dacă ai vreo sugestie pentru subiecte de emisiune,
sau vrei doar să întrăm în contact, scrie-ne
la trouble@submedia.tv.
Suntem încântați să vedem că oamenii au fost
ocupați stabilind filiale trouble-maker, și
aș vrea să salut noile filiale din
Williamsburgh, San Jose, Santa Cruz, Cotali,
San Antonio, Cambridge, Burlington, Amsterdam,
Milwaukee, Springfield, Sockell, Sherbrooke,
Doonside, Ottawa, Chicago, Madison and Slovenia.
Acest episod nu ar fi fost posibil
fără sprijinul lui
Brandon, Julian și Ross.
Acum ieși afară, și fă niște scandal!