Pat Mitchell: Știu că nu te consideri
o „legendă”.

Marian Wright Edelman: Așa este.

(Râsete)

PM: De ce nu, Marian?

Într-un fel ești o legendă.

Faci asta de foarte mult timp

și încă ești aici în calitate 
de fondator și președinte.

MWE: Pentru că mama și tata
ne-au învățat să ajutăm,

așadar suntem lideri slujitori.

Și nu e vorba despre lucruri 
externe sau etichete

și mă simt cea mai norocoasă
persoană din lume,

m-am născut într-o perioadă
plină de nevoi, de nedreptăți

și de mari oportunități de a schimba ceva.

Mă simt foarte recunoscătoare

că am putut ajuta și schimba ceva.

PM: Ce perspectivă minunată!

(Aplauze)

Ai crescut în sudul Americii

și ca toți copiii,

ai devenit ceea ce ești astăzi 
datorită părinților tăi.

Spune-mi, ce te-au învățat
despre construirea unei mișcări sociale?

MWE: Am avut noroc
de niște părinți extraordinari.

Mama mea era cea mai bună
organizatoare pe care o știu.

A insistat mereu să își câștige 
singură proprii bani.

Și-a deschis o lăptărie
ca să câștige bani,

iar acea dorință de independență
am moștenit-o de la ea.

Tatăl meu a fost pastor și împreună 
formau un cuplu minunat.

Sora mea e cea mai mare dintre noi,

eu sunt cea mai mică,
și la mijloc mai sunt trei băieți.

Mereu am știut că sunt la fel
de deșteaptă ca ei.

Mereu am fost mai băiețoasă.

Mereu am avut aceleași
aspirații înalte ca și ei.

Dar cel mai important
a fost că eram binecuvântați,

chiar dacă am crescut

într-un orășel foarte segregat
din Carolina de Sud,

am știut că era greșit.

Am știut mereu, încă de când
aveam patru ani,

că nu voi accepta niciodată
să fiu catalogată.

Dar mama și tata ne-au spus mereu
că nu era vina noastră,

ci a celor din jur,

și că putem schimba asta când creștem,

și am început să fac asta
de foarte devreme.

Părinții noștri erau
cele mai bune modele de urmat,

fiindcă ne-au zis: dacă vedeți 
vreo necesitate,

nu vă întrebați de ce nimeni
nu face nimic,

vedeți ce puteți face voi.

În orașul nostru natal nu era
un azil de bătrâni.

Pastorul Reddick avea Alzheimer, 
boală necunoscută acum 50 de ani,

și a început să hoinărească pe străzi.

Tata și cu mama și-au dat seama
că avea nevoie de o locuință,

așa că am înființat un azil de bătrâni.

Copiii găteau, făceau curățenie 
și serveau.

Atunci nu prea ne plăcea,

dar așa am învățat 
că asta era datoria noastră:

să avem grijă de cei care
nu pot face asta singuri.

Am avut 12 frați adoptivi.

Mama mea i-a primit
înainte și după ce ne-am mutat.

De câte ori vezi o necesitate, 
încerci să o rezolvi.

Tata spunea mereu că Dumnezeu
are de muncă pentru toată lumea.

(Râsete)

Dacă urmărești necesitățile celorlalți

vei avea întotdeauna ceva de făcut
sau un scop în viață.

Fiecare temă pe care
Fundația de Apărare a Copiilor o abordează

e legată foarte strâns de copilăria mea,
într-un mod foarte personal.

Micuțul Johnny Harrington,
care locuia la trei case de mine,

a călcat pe un cui; locuia cu bunica lui,

s-a infectat cu tetanos, a mers la spital,
nu a fost vaccinat și a murit.

Avea 11 ani.

Îmi aduc aminte.

Are loc un accident
în fața autostrăzii noastre,

au fost implicați
doi șoferi albi de camion

și o familie de migranți care,
întâmplător, era de culoare.

Am alergat cu toții să îi ajutăm.

S-a întâmplat în fața bisericii,
și a venit ambulanța,

au văzut că șoferii albi de camion 
nu erau răniți,

în timp ce lucrătorii
migranți de culoare erau,

însă s-au întors și nu i-au ajutat.

Nu am să uitat niciodată asta.

Vaccinarea au fost unul
dintre primele lucruri

de care m-am ocupat în cadrul fundației,

pentru a mă asigura
că fiecare copil e imunizat.

Inegalitatea în școli ...

(Aplauze)

Discriminatorii și incorecte,

îmbrăcam haine uzate
de la școlile de albi.

Dar mereu am avut cărți acasă.

Tata devora cărțile.

Mă ruga să citesc în fiecare seară cu el

timp de 15-20 minute.

Odată am pus o revistă
pentru adolescente în revista „Life”

și m-a rugat să citesc cu voce tare.

Nu am mai citit niciodată acea revistă.

(Râsete)

Părinții mei citeau mult.

Primeam mereu cărți
în locul unei noi perechi de pantofi,

și asta era foarte important.

Deși în școlile copiilor de culoare 
erau cărți de mâna a doua

și alte lucruri de mâna a doua,

era mereu mare nevoie de ele.

Tata ne-a spus clar că cititul e
fereastra spre lumea exterioară,

a fost un dar imens din partea lor.

Lecția cea mai importantă era că Dumnezeu
are de muncă pentru toată lumea

și dacă urmărești necesitățile celorlalți,

nu își va lipsi niciodată
un scop în viață,

și după asta m-am ghidat.

Am trăit într-un orășel foarte segregat.

Am fost o rebelă de când aveam 
patru sau cinci ani.

Odată am mers la un supermarket

unde erau robinete pentru albi și negri,

dar eu nu știam ce însemna asta
și nu le-am dat atenție.

Eram cu o profesoară
de la Școala de Duminică

și am băut apă de la robinetul greșit

și ea m-a împins de acolo,
iar eu nu înțelegeam de ce,

apoi mi-a explicat despre robinetele
pentru albi și negri.

Nu știam asta și după am mers acasă,

m-am descărcat părinților mei,

le-am povestit ce s-a întâmplat
și i-am întrebat cu ce am greșit.

Ei mi-au spus: „Nu ai greșit cu nimic.

Sistemul e de vină.”

Apoi, în secret, am inversat indicatoarele

pe oriunde mergeam.

(Râsete)

Și m-am simțit atât de bine!

(Aplauze)

PM: Nu e nicio îndoială că această
legendă a fost o rebelă,

și e așa de mult timp.

Ți-ai început activitatea ca avocat
în Mișcarea pentru Drepturile Civile,

ai lucrat împreună cu Dr. King
în campania pentru oamenii săraci.

Apoi, ai luat această decizie,
acum 45 de ani,

să derulezi o campanie națională
pentru susținerea copiilor.

De ce ai ales o campanie pentru copii?

MWE: Pentru că multe dintre lucrurile
pe care le-am văzut în Mississippi

și în sud

aveau legătură cu copiii.

Am văzut copilași cu burțile
umflate în această țară,

care erau aproape morți de foame,

cărora le era foame,

care nu aveau haine,

și nimeni nu voia să creadă

că existau copii care mureau de foame.

A fost un proces lent.

Nimeni nu voia să asculte.

Fiecărui membru al congresului
care venea în Mississippi

îi spuneam: „Mergeți și vedeți”,
însă majoritatea nu se implicau.

Am văzut oameni măcinați de sărăcie.

Statul Mississippi a vrut, 
în timpul înregistrării alegătorilor,

și cu copii albi din exterior ce îi ajutau
pe cei de culoare să se înscrie,

să-i determine pe toți să plece din țară, 
au încercat să-i înfometeze.

Nu le-au mai dat
produse alimentare gratuite,

ci bonuri de masă a câte doi dolari.

Oamenii aceștia nu aveau venituri,
și nimeni din America nu credea

că există persoane în această țară
fără niciun venit.

Cunosc sute de cazuri, 
mii de astfel de cazuri.

Malnutriția a devenit o mare problemă.

Și astfel, într-o bună zi,
a venit Dr. King

și am început să luptăm
pentru programul Head Start,

pe care Statul Mississippi îl anulase,

pentru a-l refinanța.

Și a mers într-un centru

întreținut de comunitatea săracilor
fără niciun ajutor,

și a văzut un profesor care împărțea
un măr la 8 sau 10 copii,

și a trebuit să plece de acolo,
fiindcă i-au dat lacrimile.

Nu-i venea să creadă.

Însă când Robert Kennedy a decis să vină,

m-am dus să depun mărturie
despre programul Head Start

pentru că era atacat.

L-am rugat să vină și să vadă,

și vei vedea

oamenii și copiii care mor de foame.

Și au venit, și Kennedy a adus și presa

și atunci a început mișcarea
să ia amploare.

Dar au vrut să-i determine 
pe toți săracii să meargă spre nord

pentru a scăpa de astfel de alegători.

Sunt mândră de Mike Espy.

Chiar dacă a pierdut seara trecută,
va câștiga în curând.

(Aplauze)

Deși nivelul de sărăcie era nemaivăzut,

și copiii aceia albi veniți
să ajute la înregistrarea alegătorilor

în proiectul de vara din 1964,
când i-am pierdut pe cei trei tineri.

Însă odată ce au plecat,
a plecat și presa,

și am rămas cu multe nevoi

și cu cei care încercau 
să-i îndepărteze pe cei săraci.

Și astfel am inițiat Head Start,

și am depus cerere, 
pentru că guvernul îl respinsese.

Asta e valabil pentru multe alte state
care nu au acceptat Medicaid.

Am condus cel mai amplu
program Head Start

și asta a schimbat vieți.

Aveam cărți cu imagini 
cu copii care semănau cu ei,

iar noi eram atacați din toate părțile.

Însă concluzia

era că Mississippi a dat naștere
Fundației de Apărare a Copiilor

în multe moduri.

Am înțeles de asemenea că acești copii

și investiția în prevenție,

și evitarea îngrijirilor costisitoare,

și a eșecului și a neatenției,

a fost calea cea mai strategică de urmat.

Fundația de Apărare a Copiilor

s-a născut din Campania Oamenilor Săraci.

Indiferent de cum i-am fi zis:

independența negrilor
sau a celor de culoare,

urma să aibă un colegiu electoral redus.

Și cine se poate înfuria pe un bebeluș
de două luni sau pe un copilaș de doi ani?

Mulți pot fi.

Nici nu vor să le dea de mâncare,
am observat.

A fost cea mai corectă decizie.

Am avut privilegiul de a ajuta

în calitate de coordonator al
Campaniei Oamenilor Săraci

timp de doi ani,

iar mișcarea nu a fost un eșec,

deoarece semințele schimbării
fuseseră plantate

și era nevoie de oameni
care să muncească și să ne urmeze.

Eu sunt un bun muncitor
și o persoană perseverentă.

Și ca rezultat,

aș spune că toți acei oameni 
care azi au de mâncare

trebuie să le mulțumească săracilor
din orașul reînvierii.

E nevoie de perseverență, muncă 
migăloasă și să nu renunți niciodată.

PM: Faci asta de 45 de ani,

și ai obținut rezultate
absolut impresionante.

De ce anume ești cea mai mândră
din Fundația de Apărare a Copiilor?

MWE: Cred că astăzi
copii au devenit un subiect principal.

Avem multe legi noi.

Milioane de copii primesc de mâncare.

Milioane de copii primesc o șansă.

Milioane de copii
beneficiază de Head Start

și au început să crească,

și beneficiază de Programul de Asigurări
de Sănătate al Copiilor,

de extinderea serviciilor
Medicaid pentru copii.

De decenii încercăm să reformăm
sistemul pentru Protecția Copilului.

Anul acesta am avut o mare realizare,

așadar, trebuie să ai pregătite
propunerile când cineva e gata de acțiune,

câteodată asta durează 5, 10,
20 de ani, dar am reușit.

Încerc să-i scot pe copii
din orfelinate și instituții,

pentru a rămâne cu familiile lor,
folosind servicii de prevenire.

Asta s-a aprobat.

Dar sunt milioane de copii care au viitor,

care au o copilărie adevărată.

Nu am terminat încă,

și nu vom simți că am terminat

până când nu vom pune capăt sărăciei
infantile în cea mai bogată țară din lume.

E ridicol că trebuie să cerem asta.

(Aplauze)

PM: În ciuda succeselor obținute,
mai sunt încă atâtea probleme

și îți mulțumesc că ai amintit câteva,
Marian:

Freedom Schools,

generațiile de copii

care au luat parte în programele
Fundației de Apărare a Copiilor.

Însă dacă ne uităm în jurul nostru,

în această țară, în Statele Unite,
și în alte țări,

există încă multe alte probleme.

Ce te îngrijorează cel mai mult?

MWE: Cel mai mult mă îngrijorează 
iresponsabilitatea adulților de la putere,

ce nu se preocupă să lase
moștenire o lume mai sănătoasă.

Mă îngrijorează când citesc
„Buletinul Oamenilor de Știință”

și văd că mai sunt două minute 
până la miezul nopții

și ceasul se apropie.

Ne-am pus în pericol viitorul

și viitorul copiilor noștri,

într-o lume care încă este
mult prea mult condusă de violență.

Trebuie să renunțăm la asta.

Trebuie să nu mai investim în războaie,
ci în tinerii noștri și în pace,

încă suntem foarte departe de asta.

(Aplauze)

Nu vreau ca nepoții mei

să ducă aceste lupte din nou și din nou,

așa că devin mai radicală.

Cu cât îmbătrânesc,
cu atât devin mai radicală,

deoarece sunt doar câteva lucruri
pe care trebuie să le facem

pentru generațiile următoare.

Mă gândesc la sacrificiile doamnei Hamer

și ale tuturor oamenilor din Mississippi

care și-au riscat viața pentru
a ne oferi o viață mai bună.

Însă Statele Unite trebuie
să îți recunoască eșecului

de a nu fi investit în copiii săi,

care reprezintă călcâiul lui Ahile
al acestei națiuni.

Cum poți să fii una dintre cele mai mari
economii din lume

și să lași 13,2 milioane de copii
să trăiască în sărăcie,

să permiți ca acești copii
să nu aibă un adăpost,

când tu poți preveni asta?

Trebuie să ne gândim la
cine suntem noi ca oameni,

să fim un exemplu pentru lume.

Ar trebuie să nu mai existe sărăcie.

De fapt, noi spunem că vom elimina
sărăcia din lume.

Dar să începem cu propria țară.

Am făcut progrese importante,

dar e o muncă foarte grea,

și acesta va fi pentru noi
călcâiul lui Ahile.

Ar trebui să nu mai oferim
reduceri fiscale miliardarilor

și să investim în copilași

și în sănătatea lor.

Trebuie să ne stabilim prioritățile.

(Aplauze)

Nu e corect și nici rentabil.

Soluția acestei țări o reprezintă
o populație de copii educați,

și totuși mai sunt atâția copii

care nu pot citi sau scrie
la un nivel elementar.

Investim în lucrurile greșite

și nu m-ar supără
dacă cineva are un miliard,

10 miliarde,

dacă nu ar mai exista copii înfometați,

dacă nu ar exista copii fără locuințe,

dacă nu ar exista copii fără o educație.

E despre ce înseamnă să trăiești

și ce vrei să lași în urmă.

De ce existăm pe acest pământ?

Existăm ca să schimbăm lucrurile
în mai bine,

pentru generațiile următoare.

Ne îngrijorează schimbarea climatică

și încălzirea globală.

Urmărim, din nou,

citesc „Buletinul Oamenilor de Știință”
în fiecare an.

Scrie: „Mai sunt două minute
până la miezul nopții.”

Noi, adulții, ne-am pierdut mințile,

nu vrem să lăsăm o lume mai bună
copiilor noștri?

Acesta e scopul nostru,
să lăsăm o lume mai bună tuturor

și noțiunea de „destul” tuturor.

Nu ar trebui să existe
copii înfometați pe această lume

în timp ce sunt atâția oameni bogați.

Nu aș putea concepe un țel mai mare

și cred că sunt condusă
de această convingere.

A ajuta e un privilegiu pentru mine,

și am avut mereu cele mai bune modele
de urmat din lume.

Tata spunea mereu că Dumnezeu
are de muncă pentru toată lumea,

așadar, dacă urmărești o necesitate,

nu îți va lipsi niciodată
un scop în viață.

Am urmărit relația dintre cei doi,
căci mama era o parteneră minunată.

Știam mereu să sunt cel puțin
la fel de deșteaptă ca frații mei

și știam mereu că nu existăm
doar pentru noi înșine,

ci că suntem aici ca să ajutăm.

PM: Marian, în numele tuturor
copiilor din lume,

vreau să-ți mulțumesc pentru pasiunea ta,

pentru scopul și susținerea ta.

(Aplauze)