Pat Mitchell: Știu că nu te consideri o „legendă”. Marian Wright Edelman: Așa este. (Râsete) PM: De ce nu, Marian? Într-un fel ești o legendă. Faci asta de foarte mult timp și încă ești aici în calitate de fondator și președinte. MWE: Pentru că mama și tata ne-au învățat să ajutăm, așadar suntem lideri slujitori. Și nu e vorba despre lucruri externe sau etichete și mă simt cea mai norocoasă persoană din lume, m-am născut într-o perioadă plină de nevoi, de nedreptăți și de mari oportunități de a schimba ceva. Mă simt foarte recunoscătoare că am putut ajuta și schimba ceva. PM: Ce perspectivă minunată! (Aplauze) Ai crescut în sudul Americii și ca toți copiii, ai devenit ceea ce ești astăzi datorită părinților tăi. Spune-mi, ce te-au învățat despre construirea unei mișcări sociale? MWE: Am avut noroc de niște părinți extraordinari. Mama mea era cea mai bună organizatoare pe care o știu. A insistat mereu să își câștige singură proprii bani. Și-a deschis o lăptărie ca să câștige bani, iar acea dorință de independență am moștenit-o de la ea. Tatăl meu a fost pastor și împreună formau un cuplu minunat. Sora mea e cea mai mare dintre noi, eu sunt cea mai mică, și la mijloc mai sunt trei băieți. Mereu am știut că sunt la fel de deșteaptă ca ei. Mereu am fost mai băiețoasă. Mereu am avut aceleași aspirații înalte ca și ei. Dar cel mai important a fost că eram binecuvântați, chiar dacă am crescut într-un orășel foarte segregat din Carolina de Sud, am știut că era greșit. Am știut mereu, încă de când aveam patru ani, că nu voi accepta niciodată să fiu catalogată. Dar mama și tata ne-au spus mereu că nu era vina noastră, ci a celor din jur, și că putem schimba asta când creștem, și am început să fac asta de foarte devreme. Părinții noștri erau cele mai bune modele de urmat, fiindcă ne-au zis: dacă vedeți vreo necesitate, nu vă întrebați de ce nimeni nu face nimic, vedeți ce puteți face voi. În orașul nostru natal nu era un azil de bătrâni. Pastorul Reddick avea Alzheimer, boală necunoscută acum 50 de ani, și a început să hoinărească pe străzi. Tata și cu mama și-au dat seama că avea nevoie de o locuință, așa că am înființat un azil de bătrâni. Copiii găteau, făceau curățenie și serveau. Atunci nu prea ne plăcea, dar așa am învățat că asta era datoria noastră: să avem grijă de cei care nu pot face asta singuri. Am avut 12 frați adoptivi. Mama mea i-a primit înainte și după ce ne-am mutat. De câte ori vezi o necesitate, încerci să o rezolvi. Tata spunea mereu că Dumnezeu are de muncă pentru toată lumea. (Râsete) Dacă urmărești necesitățile celorlalți vei avea întotdeauna ceva de făcut sau un scop în viață. Fiecare temă pe care Fundația de Apărare a Copiilor o abordează e legată foarte strâns de copilăria mea, într-un mod foarte personal. Micuțul Johnny Harrington, care locuia la trei case de mine, a călcat pe un cui; locuia cu bunica lui, s-a infectat cu tetanos, a mers la spital, nu a fost vaccinat și a murit. Avea 11 ani. Îmi aduc aminte. Are loc un accident în fața autostrăzii noastre, au fost implicați doi șoferi albi de camion și o familie de migranți care, întâmplător, era de culoare. Am alergat cu toții să îi ajutăm. S-a întâmplat în fața bisericii, și a venit ambulanța, au văzut că șoferii albi de camion nu erau răniți, în timp ce lucrătorii migranți de culoare erau, însă s-au întors și nu i-au ajutat. Nu am să uitat niciodată asta. Vaccinarea au fost unul dintre primele lucruri de care m-am ocupat în cadrul fundației, pentru a mă asigura că fiecare copil e imunizat. Inegalitatea în școli ... (Aplauze) Discriminatorii și incorecte, îmbrăcam haine uzate de la școlile de albi. Dar mereu am avut cărți acasă. Tata devora cărțile. Mă ruga să citesc în fiecare seară cu el timp de 15-20 minute. Odată am pus o revistă pentru adolescente în revista „Life” și m-a rugat să citesc cu voce tare. Nu am mai citit niciodată acea revistă. (Râsete) Părinții mei citeau mult. Primeam mereu cărți în locul unei noi perechi de pantofi, și asta era foarte important. Deși în școlile copiilor de culoare erau cărți de mâna a doua și alte lucruri de mâna a doua, era mereu mare nevoie de ele. Tata ne-a spus clar că cititul e fereastra spre lumea exterioară, a fost un dar imens din partea lor. Lecția cea mai importantă era că Dumnezeu are de muncă pentru toată lumea și dacă urmărești necesitățile celorlalți, nu își va lipsi niciodată un scop în viață, și după asta m-am ghidat. Am trăit într-un orășel foarte segregat. Am fost o rebelă de când aveam patru sau cinci ani. Odată am mers la un supermarket unde erau robinete pentru albi și negri, dar eu nu știam ce însemna asta și nu le-am dat atenție. Eram cu o profesoară de la Școala de Duminică și am băut apă de la robinetul greșit și ea m-a împins de acolo, iar eu nu înțelegeam de ce, apoi mi-a explicat despre robinetele pentru albi și negri. Nu știam asta și după am mers acasă, m-am descărcat părinților mei, le-am povestit ce s-a întâmplat și i-am întrebat cu ce am greșit. Ei mi-au spus: „Nu ai greșit cu nimic. Sistemul e de vină.” Apoi, în secret, am inversat indicatoarele pe oriunde mergeam. (Râsete) Și m-am simțit atât de bine! (Aplauze) PM: Nu e nicio îndoială că această legendă a fost o rebelă, și e așa de mult timp. Ți-ai început activitatea ca avocat în Mișcarea pentru Drepturile Civile, ai lucrat împreună cu Dr. King în campania pentru oamenii săraci. Apoi, ai luat această decizie, acum 45 de ani, să derulezi o campanie națională pentru susținerea copiilor. De ce ai ales o campanie pentru copii? MWE: Pentru că multe dintre lucrurile pe care le-am văzut în Mississippi și în sud aveau legătură cu copiii. Am văzut copilași cu burțile umflate în această țară, care erau aproape morți de foame, cărora le era foame, care nu aveau haine, și nimeni nu voia să creadă că existau copii care mureau de foame. A fost un proces lent. Nimeni nu voia să asculte. Fiecărui membru al congresului care venea în Mississippi îi spuneam: „Mergeți și vedeți”, însă majoritatea nu se implicau. Am văzut oameni măcinați de sărăcie. Statul Mississippi a vrut, în timpul înregistrării alegătorilor, și cu copii albi din exterior ce îi ajutau pe cei de culoare să se înscrie, să-i determine pe toți să plece din țară, au încercat să-i înfometeze. Nu le-au mai dat produse alimentare gratuite, ci bonuri de masă a câte doi dolari. Oamenii aceștia nu aveau venituri, și nimeni din America nu credea că există persoane în această țară fără niciun venit. Cunosc sute de cazuri, mii de astfel de cazuri. Malnutriția a devenit o mare problemă. Și astfel, într-o bună zi, a venit Dr. King și am început să luptăm pentru programul Head Start, pe care Statul Mississippi îl anulase, pentru a-l refinanța. Și a mers într-un centru întreținut de comunitatea săracilor fără niciun ajutor, și a văzut un profesor care împărțea un măr la 8 sau 10 copii, și a trebuit să plece de acolo, fiindcă i-au dat lacrimile. Nu-i venea să creadă. Însă când Robert Kennedy a decis să vină, m-am dus să depun mărturie despre programul Head Start pentru că era atacat. L-am rugat să vină și să vadă, și vei vedea oamenii și copiii care mor de foame. Și au venit, și Kennedy a adus și presa și atunci a început mișcarea să ia amploare. Dar au vrut să-i determine pe toți săracii să meargă spre nord pentru a scăpa de astfel de alegători. Sunt mândră de Mike Espy. Chiar dacă a pierdut seara trecută, va câștiga în curând. (Aplauze) Deși nivelul de sărăcie era nemaivăzut, și copiii aceia albi veniți să ajute la înregistrarea alegătorilor în proiectul de vara din 1964, când i-am pierdut pe cei trei tineri. Însă odată ce au plecat, a plecat și presa, și am rămas cu multe nevoi și cu cei care încercau să-i îndepărteze pe cei săraci. Și astfel am inițiat Head Start, și am depus cerere, pentru că guvernul îl respinsese. Asta e valabil pentru multe alte state care nu au acceptat Medicaid. Am condus cel mai amplu program Head Start și asta a schimbat vieți. Aveam cărți cu imagini cu copii care semănau cu ei, iar noi eram atacați din toate părțile. Însă concluzia era că Mississippi a dat naștere Fundației de Apărare a Copiilor în multe moduri. Am înțeles de asemenea că acești copii și investiția în prevenție, și evitarea îngrijirilor costisitoare, și a eșecului și a neatenției, a fost calea cea mai strategică de urmat. Fundația de Apărare a Copiilor s-a născut din Campania Oamenilor Săraci. Indiferent de cum i-am fi zis: independența negrilor sau a celor de culoare, urma să aibă un colegiu electoral redus. Și cine se poate înfuria pe un bebeluș de două luni sau pe un copilaș de doi ani? Mulți pot fi. Nici nu vor să le dea de mâncare, am observat. A fost cea mai corectă decizie. Am avut privilegiul de a ajuta în calitate de coordonator al Campaniei Oamenilor Săraci timp de doi ani, iar mișcarea nu a fost un eșec, deoarece semințele schimbării fuseseră plantate și era nevoie de oameni care să muncească și să ne urmeze. Eu sunt un bun muncitor și o persoană perseverentă. Și ca rezultat, aș spune că toți acei oameni care azi au de mâncare trebuie să le mulțumească săracilor din orașul reînvierii. E nevoie de perseverență, muncă migăloasă și să nu renunți niciodată. PM: Faci asta de 45 de ani, și ai obținut rezultate absolut impresionante. De ce anume ești cea mai mândră din Fundația de Apărare a Copiilor? MWE: Cred că astăzi copii au devenit un subiect principal. Avem multe legi noi. Milioane de copii primesc de mâncare. Milioane de copii primesc o șansă. Milioane de copii beneficiază de Head Start și au început să crească, și beneficiază de Programul de Asigurări de Sănătate al Copiilor, de extinderea serviciilor Medicaid pentru copii. De decenii încercăm să reformăm sistemul pentru Protecția Copilului. Anul acesta am avut o mare realizare, așadar, trebuie să ai pregătite propunerile când cineva e gata de acțiune, câteodată asta durează 5, 10, 20 de ani, dar am reușit. Încerc să-i scot pe copii din orfelinate și instituții, pentru a rămâne cu familiile lor, folosind servicii de prevenire. Asta s-a aprobat. Dar sunt milioane de copii care au viitor, care au o copilărie adevărată. Nu am terminat încă, și nu vom simți că am terminat până când nu vom pune capăt sărăciei infantile în cea mai bogată țară din lume. E ridicol că trebuie să cerem asta. (Aplauze) PM: În ciuda succeselor obținute, mai sunt încă atâtea probleme și îți mulțumesc că ai amintit câteva, Marian: Freedom Schools, generațiile de copii care au luat parte în programele Fundației de Apărare a Copiilor. Însă dacă ne uităm în jurul nostru, în această țară, în Statele Unite, și în alte țări, există încă multe alte probleme. Ce te îngrijorează cel mai mult? MWE: Cel mai mult mă îngrijorează iresponsabilitatea adulților de la putere, ce nu se preocupă să lase moștenire o lume mai sănătoasă. Mă îngrijorează când citesc „Buletinul Oamenilor de Știință” și văd că mai sunt două minute până la miezul nopții și ceasul se apropie. Ne-am pus în pericol viitorul și viitorul copiilor noștri, într-o lume care încă este mult prea mult condusă de violență. Trebuie să renunțăm la asta. Trebuie să nu mai investim în războaie, ci în tinerii noștri și în pace, încă suntem foarte departe de asta. (Aplauze) Nu vreau ca nepoții mei să ducă aceste lupte din nou și din nou, așa că devin mai radicală. Cu cât îmbătrânesc, cu atât devin mai radicală, deoarece sunt doar câteva lucruri pe care trebuie să le facem pentru generațiile următoare. Mă gândesc la sacrificiile doamnei Hamer și ale tuturor oamenilor din Mississippi care și-au riscat viața pentru a ne oferi o viață mai bună. Însă Statele Unite trebuie să îți recunoască eșecului de a nu fi investit în copiii săi, care reprezintă călcâiul lui Ahile al acestei națiuni. Cum poți să fii una dintre cele mai mari economii din lume și să lași 13,2 milioane de copii să trăiască în sărăcie, să permiți ca acești copii să nu aibă un adăpost, când tu poți preveni asta? Trebuie să ne gândim la cine suntem noi ca oameni, să fim un exemplu pentru lume. Ar trebuie să nu mai existe sărăcie. De fapt, noi spunem că vom elimina sărăcia din lume. Dar să începem cu propria țară. Am făcut progrese importante, dar e o muncă foarte grea, și acesta va fi pentru noi călcâiul lui Ahile. Ar trebui să nu mai oferim reduceri fiscale miliardarilor și să investim în copilași și în sănătatea lor. Trebuie să ne stabilim prioritățile. (Aplauze) Nu e corect și nici rentabil. Soluția acestei țări o reprezintă o populație de copii educați, și totuși mai sunt atâția copii care nu pot citi sau scrie la un nivel elementar. Investim în lucrurile greșite și nu m-ar supără dacă cineva are un miliard, 10 miliarde, dacă nu ar mai exista copii înfometați, dacă nu ar exista copii fără locuințe, dacă nu ar exista copii fără o educație. E despre ce înseamnă să trăiești și ce vrei să lași în urmă. De ce existăm pe acest pământ? Existăm ca să schimbăm lucrurile în mai bine, pentru generațiile următoare. Ne îngrijorează schimbarea climatică și încălzirea globală. Urmărim, din nou, citesc „Buletinul Oamenilor de Știință” în fiecare an. Scrie: „Mai sunt două minute până la miezul nopții.” Noi, adulții, ne-am pierdut mințile, nu vrem să lăsăm o lume mai bună copiilor noștri? Acesta e scopul nostru, să lăsăm o lume mai bună tuturor și noțiunea de „destul” tuturor. Nu ar trebui să existe copii înfometați pe această lume în timp ce sunt atâția oameni bogați. Nu aș putea concepe un țel mai mare și cred că sunt condusă de această convingere. A ajuta e un privilegiu pentru mine, și am avut mereu cele mai bune modele de urmat din lume. Tata spunea mereu că Dumnezeu are de muncă pentru toată lumea, așadar, dacă urmărești o necesitate, nu îți va lipsi niciodată un scop în viață. Am urmărit relația dintre cei doi, căci mama era o parteneră minunată. Știam mereu să sunt cel puțin la fel de deșteaptă ca frații mei și știam mereu că nu existăm doar pentru noi înșine, ci că suntem aici ca să ajutăm. PM: Marian, în numele tuturor copiilor din lume, vreau să-ți mulțumesc pentru pasiunea ta, pentru scopul și susținerea ta. (Aplauze)