Cred că cele mai interesante monumente
sunt fie cele care dispar,
își pun întrebări,
sau complică unele din poveștile
în care credem.
(sirenă de ambulanță)
Propun de ceva timp
o abordare a anti-monumentului,
una care le permite oamenilor
să se reprezinte pe ei.
M-am îmbolnăvit de COVID
în martie aici în New York.
Mi-a fost destul de rău,
eu am astm.
Să nu poți respira
te face să te simți neputincios.
Cred că multe
din cazurile de care am auzit
erau despre membri ai familiei
care erau internați
și nu-i puteai însoți
iar după două săptămâni au murit
și nu puteai merge
nici la înmormântare.
Eu sunt mexican și noi
ne gândim constant la moarte
la toate tradițiile,
paharele închinate
și lucrurile pe care la facem
pentru a ne împăca cu pierderea
care sunt esențiale
pentru supraviețuirea comunității noastre.
Toate astea au fost interzise.
Muzeul Brooklyn lucrează
să fie o punte de legătură
între proiectul artistic
și comunitățile din New York
pentru ca oamenii
să poată comemora
piederea celor apropiați.
Nu se prea vorbește despre moarte
în cultura chineză.
(Cartierul Chinezesc)
Este văzută ca un semn rău
care ar putea să aducă
alte decese sau ghinion.
Teama există de dinainte de pandemie.
Cred că din cauza pandemiei
oamenii sunt prea speriați
să vorbească despre moarte.
Mătușa mea s-a stins în martie.
Ea era totul pentru noi.
Ne-a fost greu
să înțelegem și să acceptăm
că mătușa a murit
când tocmai ne văzusem
de Anul Nou chinezesc
cu puțin timp înainte.
Un obicei la înmormântările chinezilor
este să arzi bilete funerare.
Oamenii fac sculpturi din papier mâché
care reprezintă bunuri materiale.
Spre exemplu, o casă, o mașină,
un iPhone.
Dar nu ni s-a permis,
n-am putut să ne strângem
ca să ne amintim împreună
și să ne consolăm
alături de cei apropiați
ca să trecem peste
fără să simțim tristețea
atât de puternic.
Eu și studioul meu am decis
să facem o lucrare
care să le permită oamenilor
să se strângă
si să vadă un eveniment live.
A fost important să fie live
ca cineva din alt fus orar
să se poată loga
și să participe
alături de cei dragi.
Fisura din Clepsidră este
un braț robotic controlat
de un software special conceput.
Ne trimiți o fotografie a cuiva drag,
o rudă sau un prieten
prin site-ul
acrackinthehourglass.net.
Fotografia este analizată
și este reprodusă încet
folosind nisip dintr-o clepsidră.
Pe măsură ce imaginea apare,
două camere transmit procesul live.
Astfel, când participi,
poți invita prietenii
să se logheze și să urmărească.
Lucrarea este rezultatul colaborarării
celor care lucrează în studioul meu,
Ideea vine din discuțiile lor
și din dorința de a face ceva
ca să nu ne mai simțim
atât de izolați.
Când intri în holul
Muzeului Brooklyn
și vezi toate acele chipuri
observi schimburi de priviri
peste tot prin cameră.
Majoritatea portretelor se uită
direct la tine.
Cei mai mulți aleg fotografii
în care persoana nu este distantă,
sau își ferește privirea
ci se uită direct la cameră.
La un moment dat
imaginea se înclină ușor
și gravitația face nisipul să cadă
șterge portretul
și recuperează nisipul
care va fi refolosit
pentru alte portrete.
Toate portretele, sute până acum,
sunt făcute
cu același nisip.
Aspectul ăsta este important pentru mine
pentru că sugerează
solidaritate universală
și conexiune umană.
Când mă simt optimist
mă gândesc că există empatie
și că oamenii înțeleg
că i s-ar putea întâmpla
oricui de oriunde
ceea ce ne aduce împreună
și ne face să înțelegem ceva invizibil.
Lucrurile efemere te pot ajuta
să-ți amintești.