Aceasta e povestea
a trei sticle de plastic,

goale și aruncate.

Călătoriile lor vor urma
direcții diferite,

cu un impact final
asupra planetei noastre.

Dar nu a fost mereu așa.

Pentru a înțelege destinația acestora,
mai întâi trebuie să le explorăm originea.

Eroii poveștii noastre au fost concepuți 
în această rafinărie.

Plasticul din compoziția sticlelor

s-a format prin alăturarea chimică 
a moleculelor de gaz și petrol

pentru a crea monomeri.

În schimb, acești monomeri au format
lanțuri de polimeri pentru a crea plastic

sub forma a milioane de granule.

Acestea au fost topite în uzinele
de fabricare și puse în forme

pentru a crea materialul
din care sunt alcătuite cele trei sticle.

Mașinăriile vor umple sticlele
cu lichid dulceag și gazos

și vor fi apoi împachetate, livrate, 
cumpărate, deschise, consumate

și aruncate neceremonios.

Iar acum stau aici,

abandonate la marginea necunoscutului.

Sticla nr. 1, ca multe alte milioane 
de tone de tovarăși de plastic,

sfârșește într-un depozit de deșeuri.

Această groapă imensă se mărește zi de zi,

pe măsură ce gunoiul ocupă spațiul.

Plasticul stă comprimat
printre straturile de gunoaie,

apa de ploaie curge printre deșeuri

și absoarbe compușii
solubili în apă,

unii fiind foarte toxici.

Împreună crează o supă dăunătoare 
numita soluţie de drenare,

ce poate curge în pânza freatică, 
sol și ape curgătoare,

contaminând ecosistemele 
și dăunând faunei sălbatice.

Descompunerea sticlei nr.1 
poate dura 1000 de ani agonizanți.

Călătoria sticlei nr. 2 e mai ciudată, 
dar, din păcate, la fel de nefericită.

Plutește pe un pârâu îngust,

un pârâu ce se varsă într-un râu

și un râu ce se varsă în ocean.

După luni pe mare,

sticla se îndreaptă spre un vârtej masiv 
unde gunoiul se acumulează,

un loc cunoscut ca 
Vortexul de Gunoi din Pacific.

Aici, cureții oceanici țin prizoniere
milioane de bucăți de plastic.

Ăsta e unul din cele 5 vârtejuri 
pline de plastic pe mare.

Loc în care poluanții transformă apa 
într-o supă tulbure de plastic.

Unele animale, precum păsările, 
se prind în această mizerie.

Majoritatea confundă bucățile
de plastic colorat cu mâncarea.

Plasticul le dă impresia de sațietate,

așa că acestea mor de foame,

transmițând toxinele din plastic
mai departe în lanțul trofic.

De exemplu, sunt mâncate de pești,

peștii sunt mâncați de calamari,

calamarul este mâncat de ton,

iar tonul e mâncat de noi.

Majoritatea plasticelor 
nu sunt biodegradabile,

însemnând că sunt destinate descompunerii
în bucăți tot mai mici,

numite microparticule

ce pot pluti pe mare la nesfârșit.

Dar sticla nr.3 e salvată de purgatoriul
prin care au trecut surorile sale.

Un camion o transportă la o centrală

unde împreună cu companionii săi

sunt aplatizați și comprimați în blocuri.

Bine, și asta sună rău, dar aveți răbdare.

Devine mai interesant.

Blocurile sunt apoi mărunțite 
în bucăți micuțe,

care sunt apoi spălate și topite,

astfel devenind materiale brute 
ce pot fi refolosite.

Ca prin magie, sticla nr. 3
este acum gata să renască

în ceva complet nou.

Pentru această bucățică de plastic 
cu origini atât de umile,

din senin, cerul e limita.