Ai observat vreodată cum Luna plină pare mai mare când e aproape de orizont decât atunci când e sus, deasupra capului? Dacă da, nu ești singurul. Oamenii s-au minunat de acest efect straniu încă din antichitate, și, surprinzător, încă nu avem o explicație bună, dar nu din cauză că nu încercăm. Minți strălucite din istorie - Aristotel, Ptolemeu, Da Vinci, Decartes - cu toții s-au „luptat” cu această problemă și n-au reușit să ofere o explicație adecvată. Una dintre primele idei sugerate a fost că imaginea Lunii de pe cer e cu adevărat mai mare la orizont. Poate atmosfera Pământului funcționează ca o lentilă uriașă, mărind Luna când răsare și când apune. Dar explicația asta nu ajunge. Refracția atmosferei ar face Luna să pară puțin mai mică. În plus, dacă măsori mărimea Lunii vizibile în diferite poziții, ea nu se modifică deloc. Dar atunci de ce pare mai mare când răsare? Cu siguranță e un fel de iluzie optică. Întrebarea e: care anume? O explicație e Iluzia Ebbinghaus, în care două obiecte identice arată diferit datorită mărimii relative a obiectelor de care sunt înconjurate. Aici, cele două cercuri centrale sunt, de fapt, de aceeași mărime. Poate că Luna pare mai mare la orizont pentru că e aproape de niște copăcei, case, și turnuri aflate la distanță. Dar când Luna e mai sus pe cer, e înconjurată de întunericul vast al cerului nopții și pare micuță prin comparație. O altă posibilitate e faimoasa Iluzie Ponzo. Dacă ați încercat vreodată să desenați în perspectivă, știți că cu cât un obiect e mai aproape de orizont, cu atât mai mic ar trebui să-l desenați. Creierul nostru compensează automat acest lucru, percepând obiectele de lângă orizont ca fiind mai mari decât par. Cele două linii galbene din acest desen au aceeași mărime, dar cea de sus pare mai mare deoarece o interpretăm ca îndepărtându-se la orizont. Așadar, între Ponzo și Ebbinghaus, se pare că am rezolvat misterul iluziei Lunii, dar, din nefericire, sunt câteva detalii care complică lucrurile. Dacă sar datora doar efectului Ebbinghaus, ne-am aștepta ca iluzia să dispară pentru piloții care zboară deasupra norilor, din moment ce n-ar mai fi comparată cu alte obiecte mici la orizont. Dar, de fapt, piloții și marinarii de pe ocean încă susțin că văd iluzia Lunii. Pe de altă parte, dacă e doar creierul nostru care autocorectează mărimea obiectelor de la orizont, atunci ne-am aștepta ca iluzia Lunii să fie vizibilă într-un planetariu, unde întregul cer, inclusiv orizontul, este înfățișat deasupra, pe un dom sferic. Totuși, cercetările au arătat că nu este așa. Și mai complicat, se pare că iluzia Lunii dispare în întregime dacă ne aplecăm și ne uităm la Lună printre picioare. Acum chiar devine ridicol! O explicație promițătoare din prezent e cunoscută ca „micropsia convergentă”. Creierul nostru analizează distanța până la obiecte și mărimea lor aparentă prin intermediul focalizării ochilor. Când privești orizontul, ochii se concentrează la distanță deci creierul știe că te uiți în depărtare. Luna pare de o anumită mărime. Creierul crede că e departe, și așa și este, astfel încât tragi concluzia logică că Luna e cu siguranță mare. Dar când privești cerul noaptea, ochii nu au pe ce să se concentreze, așa că transmută pe focalizarea de repaus, care e un punct doar la câțiva metri depărtare. Acum, creierul crede că Luna e mult mai aproape decât în realitate, așa că concluzionezi că Luna nu e atât de mare pe cât credeai. Decât să explice de ce Luna pare atât de mare la orizont, Microspia Convergentă mai degrabă explică de ce Luna pare atât de mică atunci când e în înaltul cerului. Încă nu ești mulțumit? Ei bine, sincer vorbind, mulți savanți nu sunt nici ei, așa că disputa legată de iluzia Lunii e încă „dezlănțuită” și poate va continua câtă vreme vom vedea Luna noaptea pe cer.