Ai observat vreodată
cum Luna plină pare mai mare
când e aproape de orizont
decât atunci când e sus, deasupra capului?
Dacă da, nu ești singurul.
Oamenii s-au minunat de acest efect straniu
încă din antichitate,
și, surprinzător, încă nu avem
o explicație bună,
dar nu din cauză că nu încercăm.
Minți strălucite din istorie -
Aristotel,
Ptolemeu,
Da Vinci,
Decartes
- cu toții s-au „luptat” cu această problemă
și n-au reușit să ofere o explicație adecvată.
Una dintre primele idei sugerate
a fost că imaginea Lunii de pe cer
e cu adevărat mai mare la orizont.
Poate atmosfera Pământului funcționează ca o lentilă uriașă,
mărind Luna când răsare și când apune.
Dar explicația asta nu ajunge.
Refracția atmosferei
ar face Luna să pară puțin mai mică.
În plus, dacă măsori
mărimea Lunii vizibile
în diferite poziții,
ea nu se modifică deloc.
Dar atunci de ce pare mai mare
când răsare?
Cu siguranță e un fel de iluzie optică.
Întrebarea e: care anume?
O explicație e Iluzia Ebbinghaus,
în care două obiecte identice arată diferit
datorită mărimii relative
a obiectelor de care sunt înconjurate.
Aici, cele două cercuri centrale sunt, de fapt, de aceeași mărime.
Poate că Luna pare mai mare la orizont
pentru că e aproape de niște copăcei,
case,
și turnuri aflate la distanță.
Dar când Luna e mai sus pe cer,
e înconjurată de întunericul vast al cerului nopții
și pare micuță prin comparație.
O altă posibilitate e faimoasa Iluzie Ponzo.
Dacă ați încercat vreodată să desenați în perspectivă,
știți că cu cât un obiect e mai aproape de orizont,
cu atât mai mic ar trebui să-l desenați.
Creierul nostru compensează automat acest lucru,
percepând obiectele de lângă orizont
ca fiind mai mari decât par.
Cele două linii galbene din acest desen
au aceeași mărime,
dar cea de sus pare mai mare
deoarece o interpretăm ca îndepărtându-se
la orizont.
Așadar, între Ponzo și Ebbinghaus,
se pare că am rezolvat misterul
iluziei Lunii,
dar, din nefericire, sunt câteva detalii
care complică lucrurile.
Dacă sar datora doar efectului Ebbinghaus,
ne-am aștepta ca iluzia
să dispară pentru piloții care zboară deasupra norilor,
din moment ce n-ar mai fi comparată
cu alte obiecte mici la orizont.
Dar, de fapt, piloții și marinarii de pe ocean
încă susțin că văd iluzia Lunii.
Pe de altă parte, dacă e doar creierul nostru care autocorectează
mărimea obiectelor de la orizont,
atunci ne-am aștepta ca iluzia Lunii
să fie vizibilă într-un planetariu,
unde întregul cer,
inclusiv orizontul,
este înfățișat deasupra, pe un dom sferic.
Totuși, cercetările au arătat că
nu este așa.
Și mai complicat,
se pare că iluzia Lunii dispare în întregime
dacă ne aplecăm
și ne uităm la Lună printre picioare.
Acum chiar devine ridicol!
O explicație promițătoare din prezent
e cunoscută ca „micropsia convergentă”.
Creierul nostru analizează distanța până la obiecte
și mărimea lor aparentă
prin intermediul focalizării ochilor.
Când privești orizontul,
ochii se concentrează la distanță
deci creierul știe că te uiți în depărtare.
Luna pare de o anumită mărime.
Creierul crede că e departe,
și așa și este,
astfel încât tragi concluzia logică că Luna e cu siguranță mare.
Dar când privești cerul noaptea,
ochii nu au pe ce să se concentreze,
așa că transmută pe focalizarea de repaus,
care e un punct doar la câțiva metri depărtare.
Acum, creierul crede că Luna e mult mai aproape
decât în realitate,
așa că concluzionezi
că Luna nu e atât de mare pe cât credeai.
Decât să explice de ce Luna
pare atât de mare la orizont,
Microspia Convergentă mai degrabă explică
de ce Luna pare atât de mică atunci când e în înaltul cerului.
Încă nu ești mulțumit?
Ei bine, sincer vorbind, mulți savanți nu sunt nici ei,
așa că disputa legată de iluzia Lunii e încă „dezlănțuită”
și poate va continua câtă vreme vom vedea
Luna noaptea pe cer.