Cum a devenit Dracula cel mai faimos vampir din lume? La mai mult de 100 de ani de la moartea creatorului său, Dracula continuă să fie cel mai faimos vampir din istorie. Dar acest nobil din Transilvania, nefiind nici primul vampir fictiv și nici cel mai popular la vremea sa, ar fi rămas în obscuritate, fără o întorsătură a destinului. Debutul lui Dracula a avut loc în romanul eponim de Bran Stoker, în 1897. Dar miturile cu vampiri existau deja de foarte multă vreme. Monștrii sugători de sânge erau deja parte din folclor de cel puțin 800 de ani. Folclorul slavon ne-a dat cuvântul vampir sau „upir” în rusa veche. Prima mențiune cunoscută în scris vine din secolul XI. Folclorul zonal al vampirilor a precedat sosirea creștinismului, persistând în ciuda eforturilor bisericii de a elimina credințele păgâne. Poveștile cu vampiri s-au născut din interpretări eronate ale bolilor precum turbarea, pelagra și descompunerea. În cazul din urmă, gazele ce umflă corpul și sângele prelins din gură, puteau face un cadavru să pară că a fost recent viu și s-a hrănit. Vampirii au fost descriși a fi balonați, cu dinții și unghiile supradimensionate. Acest lucru a iscat multe ritualuri pentru a preveni învierea morților, precum îngroparea cadavrelor cu usturoi sau semințe de mac, dar și străpungerea, arderea sau mutilarea acestora. Folclorul vampirilor a rămas un fenomen local până în secolul XVIII când Serbia a fost cuprinsă de lupta dintre două mari puteri, Monarhia Habsburgică și Imperiul Otoman. Soldații austrieci și oficialii guvernamentali au observat și documentat ritualurile ciudate locale funerare, rapoartele acestora fiind mult mediatizate. Isteria vampirilor rezultată a devenit atât de incontrolabilă, că în 1755, împărăteasa Austriei a fost forțată să trimită propriul ei doctor. Acesta a investigat și a pus capăt zvonurilor, prin publicarea unei infirmări științifice amănunțite. Panica s-a diminuat, dar vampirul prinsese deja rădăcini în imaginația Europei de Vest, dând naștere unor opere precum „Vampirul” în 1819 și „Carmila” de J. S. Le Fanu în 1872. Această carte avea să influențeze mult un tânăr critic de teatru pe nume Bram Stoker. Stoker, născut în Dublin în 1847, fusese țintuit la pat de o boală necunoscută până la vârsta de șapte ani. În tot acel timp, mama sa i-a spus povești populare și povești adevărate de groază, incluzând și experiențele sale pe timpul unei epidemii de holeră în 1832. I-a descris victimele îngropate de vii în gropi comune. Ani mai târziu, Stoker a scris povestiri de genul fantezie, romantism și aventură și în 1897, „Dracula”. Deși personajul negativ principal eponim este crezut a fi bazat pe figura istorică a lui Vlad al III-lea Dracula (Drăculea) sau Vlad Țepeș, asocierea stă în mare parte doar în nume. Alte elemente și personaje au fost inspirate direct și indirect de diferite opere din epoca victoriană precum „Străinul misterios”. Romanul s-a bucurat la publicare doar de un succes moderat la vremea sa, și nu a fost nici cea mai faimoasă operă a lui Stoker, fiind menționat doar sumar în 1912, într-un necrolog. Un conflict vital al drepturilor de autor a schimbat complet destinul lui Dracula și a adus personajului reputație literară. În 1922, un studio german a adaptat cartea în clasicul film mut de azi, „Nosferatu” fără a plăti redevențe. În ciuda schimbărilor numelor de personaje și puțin a poveștii, paralelele erau evidente, iar studioul a fost dat în judecată și a falimentat. Pentru a preveni alte cazuri de plagiat, văduva lui Stoker s-a decis să obțină drepturi de autor asupra versiunii teatrale „Dracula”, aprobând o producție a prietenului de familie Hamilton Deane. Deși adaptarea lui Deane a redus drastic povestea, a devenit una clasică, în mare parte mulțumită reprezentației lui Bela Lugosi, pe Broadway. El va juca și în versiunea cinematografică din 1931, a studioului Universal, oferindu-i personajului multe din trăsăturile sale unice. De atunci, Dracula a apărut iar în nenumărate adaptări, dobândind viață eternă, mult peste paginile umile ale nașterii sale.