Swizz Beatz: Gata.

Veți pune totul pe mute când vorbesc,

ca să nu fiu întrerupt?

Voce: Da.

SB: Când intru în această stare,
îmi place să rămân acolo.

E foarte important să ai un sprijin

atunci când ești creativ.

Trebuie să existe ceva
care susține acea creativitate,

care alimentează focul din tine.

Pasiunea mea pentru muzică și creativitate
a luat naștere acum mult, mult timp.

În South Bronx, unde am crescut

în clădirea cu numărul 700,
apartamentul 2E.

Ieșeam afară și peste tot era muzică.

Te plimbai prin parcul din spate,
DJ-ii puneau muzică,

se jucau meciuri de baschet,

apoi vedeai terenul de handbal,

unde era un superb perete cu graffiti,

nu știu dacă era făcut de Keith Haring
sau de Fab 5 Freddy.

Am fost atras instantaneu
de tot ce ține de creativitate.

Muzica a fost de la început terapia mea.

De câte ori eram stresat,

mă îndreptam spre artă,
spre creativitate, spre muzică.

Muzica îi face pe oameni
să fie aproape, să se simtă iubiți.

Mi-l amintesc pe unul
dintre unchii mei spunând:

„Ar trebui să te faci producător”,
iar eu i-am zis: „Ce e aia?”

A început ca o afacere de familie,

pentru că familia mea a creat Ruff Ryders.

A lansat pe piață DMX, Eve,

Drag-On, The LOX.

Am primit toate premiile posibile
în domeniul muzical.

Am ajuns la punctul în care am spus:
„Știi ceva?

Nu pot fi fericit
dacă nu pot oferi ceva înapoi.”

The Dean Collection a pornit de la ideea
de a crea un muzeu pentru familia mea

și pentru numele nostru.

Ceva de care copiii mei
să fie responsabili

să-l transmită generațiilor viitoare.

Mi-am zis: „Stai puțin,

The Dean Collection nu e doar pentru noi,

ci este pentru toată lumea.”

Sunt unele galerii
sau alte locuri în care intri

și dacă nu ai 50.000 de dolari,
nu ai ce discuta.

Și am simțit că mulți oameni
foloseau asta ca o scuză

de a abandona arta.

Ei cred că arta e doar pentru cei bogați.

Stai așa!

Trebuie să oprim asta, să schimbăm ceva.

Așa că eu și soția mea am hotărât

că trebuie să creăm o portiță de intrare
pentru generația tânără

care nu înțelege lumea artei,

care nu-și găsește locul acolo,

și astfel am inițiat „No Commissions”.

E un eveniment imens,

cu 30 și ceva de mii de invitați pe seară.

Băutura și mâncarea sunt gratuite,

concertul este gratuit.

Educația este gratuită

și cred că ar trebui să fie gratuită.

Am fost în Shanghai, am fost în Londra,

am fost în Berlin,

chiar și în curtea mea din South Bronx.

Poți veni la „No Commissions”

și să iei ceva de câțiva dolari

sau de câteva sute de mii.

Există ceva pentru fiecare
iubitor de artă.

Ceea ce facem este total diferit
de o galerie obișnuită.

Artistul păstrează 100% din vânzări.

Dar ce faci după „No Commissions”,

cum te poți susține,
cum poți merge înainte

fără a fi nevoit să-ți vinzi sufletul?

Am cumpărat împreună cu fratele meu
Sean „Diddy” Combs

o lucrare de 21 de milioane de dolari,

care l-a făcut pe Kerry James Marshall

cel mai bine vândut artist contemporan
afro-american al zilelor noastre.

Am zis: „Frate, tocmai ai bătut recordul”,

iar artistul mi-a spus:

„Da, însă nu știu dacă să fiu fericit 
sau trist.”

Prima oară când și-a vândut tabloul,
a costat sub 100.000 de dolari.

Imaginează-ți că o lucrare făcută de tine
ce valora sub 100.000 de dolari

este acum vândută cu 21 de milioane

și tu trebuie să privești asta de acasă.

Și nici măcar nu primești 5 procente.

Dacă stai și te gândești,

eu sunt producător, compozitor,

și de fiecare dată
când o melodie e la radio,

eu primesc bani.

De fiecare dată când apare într-un film,

primesc bani.

De fiecare dată când apare undeva,

eu sunt plătit.

Artiștii vizuali sunt plătiți
o singură dată.

De ce, când tablourile sunt vândute
și comercializate de mai multe ori?

Și asta e munca de o viață a unui artist,

din care alți oameni fac profit de 10, 15,

uneori de 100 de ori mai mare
decât artistul care a făcut-o.

Așa că am creat ceea ce se numește
The Dean's Choice,

care presupune că, dacă ești vânzător

sau colecționar

și îți aduci opera la Sotheby's, de pildă,

e un bilețel acolo pe care scrie:

„Acest artist este încă în viață.

Investiția ta are profit de 300%

prin colaborarea cu acest artist.

Poți alege să-i dai artistului
cât dorești din vânzare.”

Cred că dacă numai cinci oameni ar face-o,

totul s-ar schimba în lumea artei.

Asta se întâmplă deja în Europa.

Se întâmplă și în industria muzicală,

se numește publicare.

Și astfel pot supraviețui și artiștii,

și muzicienii

ani de-a rândul

din veniturile rezultate
din publicarea lor.

Așadar, cum putem face ceva
care îi aduce pe creatori laolaltă

și să ne celebrăm reciproc?

Eu și Timbaland lucrăm la o idee

numită Verzuz, de vreo trei ani încoace.

Apoi au venit aceste timpuri

și toți au apelat la rețelele sociale

pentru a se exprima.

Așa că mi-am ales
cele mai populare cântece,

Timbaland la fel,

și am intrat live pe Instagram.

(Video) (Râsete)

Timbaland: Te distrezi?

E atât de benefic pentru cultură.

SB: Multora le place să zică „luptă”,

dar noi nu folosim acest cuvânt,

pentru că ne luptăm destul în ziua de azi.

O numim celebrare a educației.

Cred că suntem deja
la a noua sau a zecea ediție.

Eu și Timbaland am început
cu 20.000 de oameni.

Ieri am avut 750.000 de oameni.

Avem așa-numitul „Efect Verzuz”.

Este ceea ce se întâmplă cu artistul

după ce contribuie la Verzuz.

Îi putem menționa aici pe Babyface
și pe Teddy Riley.

Ambii au milioane de noi vizualizări.

Melodiile lor au reintrat în topuri.

Și în categoria feminină din Verzuz,

Eryjah Badu și Jill Scott

au ocupat șapte poziții în top 20.

Acesta este Efectul Verzuz.

Miliarde și miliarde de vizualizări.

E ceva ce nu am mai văzut până acum.

Și am simțit că acești artiști
își primesc laurii azi

și se pot bucura de ei, ceea ce e minunat.

Pentru mine e important,

pentru că de multe ori am fost exclus,

am fost și popular și nepopular
de sute de ori.

Ca artist, trebuie să înțelegi afacerea,

să te ridici la nivelul
la care meriți să fii.

Pentru că majoritatea creatorilor
sunt foarte emoționali,

spun des: „lasă-i pe alții să se ocupe,
eu vreau să fac doar asta.”

Dar nu doar creativitatea este cheia,
ci și educația,

de aceea m-am întors la școală,

ascuțindu-mi creionul la 30 de ani.

Trebuie să înțelegem ce facem.

Dar asta presupune
să studiem un pic mai mult

și să extragem cunoștințele necesare
ca să ne pregătim

pentru această lume gata să profite
de cei creativi.

Așa putem lua decizii mai bune,

putem să nu mai avem
artiști care mor săraci.

Dacă nu protejăm arta,

nu ne protejăm viitorul,

nu protejăm această lume.

Creativitatea ne vindecă.

De ce se închid draperiile?

Pauză.

Voce: Mi-a plăcut, a fost bine.

SB: (Râde)