În urmă cu doar un an, pentru a treia oară în viața mea, am încetat să mai fiu. Eram operat, iar creierul meu se umplea cu anestezic. Îmi amintesc o senzație de detașare și răceală. Apoi mi-am revenit, amețit și dezorientat, dar cu siguranță prezent. Când te trezești dintr-un somn adânc, poți pierde noțiunea timpului sau te poți simți neliniștit că ai dormit prea mult, dar există un simț de bază al timpului care trece, al unei continuități între atunci și acum. E foarte differit când îți revii din anestezie. Puteam fi anesteziat de câteva minute, de cinci ore, de cinci sau chiar 50 ani. Pur și simplu nu eram prezent. Inconștiență totală. Anestezia -- e un fel de magie modernă. Transformă oamenii în obiecte, apoi, sperăm, din nou în oameni. În acest proces, găsim unul dintre cele mai mari mistere din știință și filosofie. Cum are loc starea de conștiență? Cumva, în creierul nostru, activitatea combinată a miliarde de neuroni, fiecare în parte o mică mașinărie biologică, generează o experiență conștientă. Și nu una oarecare -- experiența conștientă de aici și acum. Cum se întâmplă asta? Răspunsul la această întrebare e atât de important deoarece conștiența noastră e tot ce avem. fără ea, nu există lume, nu există sine, nu există nimic. Iar când suferim, suferim conștient, fie că e boală mintală sau durere. Iar dacă simțim bucurie sau suferință, cum rămâne cu celelalte animale? Ar putea fi și ele conștiente? Au și ele simțul sinelui? Pe măsură ce calculatoarele sunt tot mai rapide și inteligente, poate va veni clipa, nu peste prea mult timp, când iPhone-ul meu va fi conștient de propria-i existență. Chiar cred că perspectiva unei IA conștiente e foarte îndepărtată. Și cred asta deoarece cercetarea mea îmi spune că starea de conștiență are mai puțin de-a face cu inteligența și mai mult cu natura noastră de organisme ce trăiesc și respiră. Conștiența și inteligența sunt lucruri foarte diferite. Nu trebuie să fii deștept ca să suferi, dar cel mai probabil trebuie să fii viu. În povestea pe care o să v-o spun, experiențele noastre conștiente ale lumii înconjurătoare, și ale noastre în ea, sunt un fel de halucinații controlate care se întâmplă corpurilor noastre, prin ele și datorită lor. Poate ați auzit că nu știm nimic despre cum creierul și corpul dau naștere la conștiență. Unii chiar spun că e dincolo de știință. De fapt, ultimii 25 de ani au fost marcați de o explozie de studii științifice în acest domeniu. Dacă veniți în laboratorul meu de la Universitatea din Sussex, veți găsi cercetători din toate disciplinele și uneori chiar și filozofi. Încercăm cu toții să înțelegem de unde vine conștiența și ce se întâmplă când clachează. Strategia e foarte simplă. Aș vrea să vă gândiți la conștiență așa cum am ajuns să ne gândim la viață. La un moment dat, oamenii au crezut că proprietatea de a fi viu nu poate fi explicată de fizică sau chimie -- că viața e mai mult decât un mecanism. Dar oamenii nu mai cred asta. Pe măsură ce biologii explicau proprietățile sistemelor vii din perspectiva fizicii și chimiei -- lucruri precum metabolismul, reproducerea, homeostazia -- misterul a ceea ce e viața a început să se destrame, iar oamenii nu au mai propus alte soluții magice, vreo forță a vieții sau un elan vital. Așa e cu viața și cu conștiența. Odată ce începem să-i explicăm proprietățile drept lucruri ce au loc în creier și corp, misterul aparent de nerezolvat a ceea ce e conștiența ar trebui să înceapă să dispară. Cel puțin ăsta e planul. Haideți să începem. Care sunt proprietățile conștienței? Ce ar trebui să explice o știință a conștienței? Acum aș vrea să mă gândesc la conștiință în două moduri diferite. În jurul nostru sunt experiențe ale lumii, pline de imagini, sunete sau mirosuri, e un film interior multisenzorial, panoramic, 3D. Și apoi e sinele conștient. Experiența de a fi tu sau a fi eu. Personajul principal în acest film interior și probabil aspectul conștiinței de care suntem cel mai atașați. Să începem cu experiențele lumii din jur și cu importanta idee a creierului ca motor predictiv. Imaginați-vă că sunteți un creier. Sunteți închiși într-un craniu, încercând să înțelegeți ce se întâmplă în lume. Nu e lumină în craniu. Nici vreun sunet. Tot ce trăiești sunt impulsuri electrice care sunt doar indirect legate de lucruri din lumea exterioară, oricare ar fi ele. Așa că percepția -- deslușirea a ceea ce e acolo -- trebuie să fie un proces de ghicit informat în care creierul combină aceste semnale senzoriale cu așteptările anterioare sau credința despre cum e lumea, pentru a-și forma cel mai bun răspuns privind cauza acestor semnale. Creierul nu aude sunetele și nu vede lumina. Ce percepem e cea mai bună presupunere a creierului despre ce e în lume. Să vă dau câteva exemple. Poate ați mai văzut iluzia asta, dar aș vrea să vă gândiți la asta altfel. Dacă priviți aceste două porțiuni, A și B, ar trebui să vi se pară nuanțe de gri foarte diferite, nu-i așa? Dar de fapt sunt exact aceeași nuanță. Pot să ilustrez asta. Dacă pun o a doua versiune a imaginii aici și unesc cele două porțiuni cu o bară gri, puteți vedea că nu există vreo diferență. E exact aceeași nuanță de gri. Și dacă tot nu mă credeți, o să aduc bara și o să le unesc. E o porțiune monocromatică gri, nu există vreo diferență. Nu e vreo magie. E aceeași nuanță de gri, dar dacă îl înlăturăm din nou, acum arată diferit. Deci, ce se întâmplă aici e că creierul își folosește așteptările anterioare ancorate adânc în circuitele cortexului vizual, astfel încât o umbră estompează imaginea unei suprafețe, făcându-ne să vedem B mai deschis decât e în realitate. Iată încă un exemplu, care arată cât de repede creierul poate folosi noi previziuni să schimbe ceea ce trăim conștient. Ascultați asta. (Voce distorsionată) A sunat ciudat, nu-i așa? Ascultați din nou și vedeți dacă înțelegeți ceva. (Voce distorsionată) Tot ciudat. Ascultați asta acum. (Înregistrare) Anil Seth: Cred că Brexit este o idee teribilă. (Râsete) Chiar cred asta. Ați auzit câteva cuvinte, da? Ascultați acum primul sunet din nou. O să-l reiau. (Voce distorsionată) Da? Puteți auzi cuvinte acum. Să ne mai încercăm norocul o dată. (Voce distorsionată) OK, ce se întâmplă aici? Lucrul remarcabil este că informația senzorială ce vine în creier nu s-a schimbat deloc. Tot ce s-a schimbat e prezicerea cea mai bună a creierului privind cauzele informației senzoriale. Și asta schimbă ceea ce auzim conștient. Toate astea pun bazele percepției creierului într-o lumină puțin diferită. În loc de percepție ce depinde mult de semnale ce vin în creier din lumea exterioară, depinde în egală măsură, dacă nu mai mult, de previziunile perceptive ce curg în direcția opusă. Nu percepem lumea pasiv, o generăm activ. Lumea pe care o trăim vine în mare măsură, dacă nu mai mult, din interior spre exterior ca și din exterior în interior. Să vă mai dau un exemplu de percepție cum ar fi acest proces activ, constructiv. Aici am combinat realitatea virtuală cu procesarea imaginii ca să simulăm efectele unor preziceri perceptuale prea puternice privind experiențele. În acest video panoramic, noi am transformat lumea -- în cazul ăsta, campusul Sussex -- într-un loc de joacă psihedelic. Am procesat filmul folosind un algoritm bazat pe Deep Dream al lui Google ca să simulăm efectele unor preziceri perceptuale prea puternice. În acest caz, să vezi câini. Vedeți că e un lucru foarte ciudat. Când previziunile perceptuale sunt prea puternice, așa cum sunt aici, rezultatul seamănă foarte mult cu tipurile de halucinații pe care oamenii le au în stări alterate sau poate chiar în psihoză. Gândiți-vă la asta un minut. Dacă halucinația este un fel de percepție necontrolată, atunci percepția aici și acum e tot un fel de halucinație, dar una controlată, în care previziunile creierului sunt controlate de informații senzoriale din lume. De fapt, cu toții avem mereu halucinații, inclusiv acum. Când suntem de acord în privința halucinațiilor, numim asta „realitate”. (Râsete) O să vă spun acum că experiența voastră de a fi un sine, experiența specifică de a fi voi înșivă, e și asta o halucinație controlată, generată de creier. Pare o idee foarte ciudată, nu-i așa? Da, iluziile vizuale ar putea să ne înșele ochii, dar cum aș putea fi păcălit de ceea ce înseamnă să fiu eu? Pentru majoritatea dintre noi, experiența de a fi o persoană e atât de familiară, atât de unitară și continuă, încât e dificil să nu o crezi. Dar nu ar tebui să o luăm de bună. Sunt multe alte feluri în care trăim sinele. E experiența de a avea un corp și de a fi un corp. Sunt experiențe de percepere a lumii din perspectiva persoanei întâi. Este experiența de a încerca să faci lucruri și de a fi cauza lucrurilor care au loc în lume. Și e experiența de a fi o persoană continuă și distinctă de-a lungul timpului, apărută dintr-un set bogat de amintiri și interacțiuni sociale. Multe experimente arată, iar psihiatrii și neurologii știu foarte bine, că aceste feluri diferite în care trăim experiența sinelui pot să se disperseze. Ceea ce înseamnă asta e că experiența de fundal de a fi un sine unitar e o construcțe fragilă a creierului. O altă experiență, care, asemeni tuturor celorlalte, necesită explicații. Să ne întoarcem la sinele corporal. Cum generează creierul experiența de a fi un corp și de a avea un corp? Ei bine, se aplică aceleași principii. Creierul face cea mai bună previziune despre ceea ce e și ce nu e parte a corpului. Avem în neuroștiință un experiment frumos ce poate ilustra asta. Contrar majorității experimentelor din neuroștiință, ăsta poate fi făcut acasă. Aveți nevoie doar de așa ceva. (Râsete) Și câteva pensule. În iluzia mâinii de cauciuc, mâna reală a unei persoane este ascunsă vederii și mâna de cauciuc e pusă în fața lor. Ambele mâini sunt atinse simultan cu pensula în timp ce persoana se uită la mâna falsă. Pentru majoritatea oamenilor, după un timp, asta duce la strania senzație că mâna falsă e parte a corpului lor. Ideea e că congruența dintre a vedea și simți atingerea pe un obiect care arată ca o mână și se află aproximativ unde ar trebui, e suficient pentru ca creierul să-și facă previziunea cea mai bună că mâna falsă e, de fapt, parte a corpului. (Râsete) Așa că puteți măsura tot felul de chestii deștepte. Puteți măsura conductibilitatea pielii și reacția de răspuns, dar nu e nevoie. E clar că tipul în albastru a asimiliat mâna falsă. Asta înseamnă că și experiența a ceea ce e corpul nostru e un fel de presupunere -- un fel de halucinație controlată de creier. Mai e ceva. Nu doar ne percepem din exterior corpurile ca obiecte în lume, le percepem și din interior. Cu toții trăim din interior senzația de a fi un corp. Iar semnalele senzoriale ce vin din corp comunică repetat creierului despre starea organelor interne, cum e inima, care e presiunea arterială, multe lucruri. Acest tip de percepție, numit „interocepție”, e mai degrabă ignorat. Dar e deosebit de importantă deoarece percepția și reglarea stării interne a corpului -- ei bine, asta ne ține în viață. Iată altă variantă a iluziei mâinii de cauciuc. Asta e de la laboratorul din Sussex. Aici oamenii văd o versiune a realității virtuale a mâinii lor, care devine roșie, apoi revine la normal urmând sau nu bătăile inimii lor. Iar când se aprinde în ritm cu inima, oamenii cred mai tare că e parte din corpul lor. Așadar experiența de a avea un corp are rădăcini adânci în a ne percepe corpul din interior. Mai e un ultim lucru asupra căruia vreau să vă atrag atenția: perceperea corpului din interior e foarte diferită de experiența lumii înconjurătoare. Când mă uit în jur, lumea pare plină de obiecte -- mese, scaune, mâini de cauciuc, oameni, voi -- chiar și propriul meu corp în lume, îl pot percepe ca pe un obiect din exterior. Dar experiențele corpului din interior nu sunt deloc așa. Nu-mi percep rinichii aici, ficatul aici, splina... Nu știu unde e splina, dar e pe undeva. Nu-mi percep organele drept obiecte. De fapt, nu le prea percep decât atunci când nu funcționează bine. Iar asta cred că e important. Perceperea stării interne a corpului nu înseamnă să înțelegi ce e acolo, e despre control și reglare -- păstrând variabilele fiziologice între parametri compatibili cu supraviețuirea. Când creierul se folosește de predicții ca să-nțeleagă ce e acolo, percepem obiectele drept surse ale senzațiilor. Când creierul folosește presupunerile ca să controleze și regleze lucrurile, simțim cât de bine sau rău funcționează acel control. Așadar experiențele noastre de bază de a fi un sine, un organism întrupat, sunt adânc înrădăcinate în mecanismele biologice ce ne țin în viață. Și când urmăm ideea asta până la capăt, începem să vedem că toate experiențele noastre conștiente, toate depinzând de aceleași mecanisme de percepție predictivă, toate pornind din acest impuls de a rămâne în viață. Percepem lumea și pe noi înșine cu, prin și datorită corpurilor noastre. Am să le aduc pe toate la un loc pas cu pas. Ceea ce vedem conștient depinde de presupunerea creierului despre ce e acolo. Lumea percepută vine din interior înspre afară, nu doar din exterior spre interior. Iluzia mâinii de cauciuc arată că aceasta se aplică experiențelor noastre asupra a ceea ce e și nu e corpul nostru. Iar aceste previziuni legate de sine depind de semnalele senzoriale venind din adâncul nostru. În cele din urmă, trăirile de a fi un sine întrupat sunt mai mult despre control și reglare decât despre a înțelege ce e acolo. Deci experiențele noastre despre lumea înconjurătoare și noi în ea -- ei bine, sunt un fel de halucinații controlate care s-au format de-a lungul a milioane de ani de evoluție ca să ne țină în viață într-o lume plină de pericol și oportunități. Ne prezicem singuri existența. Vă las cu trei implicații. Întâi, așa cum putem percepe lumea greșit, ne putem percepe greșit și pe noi înșine când mecanismele de percepție nu funcționează bine. A înțelege asta oferă multe oportunități în psihiatrie și neurologie, deoarece putem în sfârșit ajunge la mecanisme, decât doar să tratăm simptomele la boli precum depresia și schizofrenia. În al doilea rând: ce înseamnă să fiu eu nu poate fi redus la sau transferat într-un program software ce activează un robot, oricât de înteligent și sofisticat ar fi. Suntem animale biologice, din carne și oase, ale căror experiențe conștiente sunt modelate la toate nivelurile de mecanismele biologice ce ne țin în viață. Făcând calculatoarele mai deștepte, nu le face mai conștiente. În cele din urmă, universul nostru intern individual, modul nostru de a fi conștienți, e doar un mod posibil de a fi conștient. Și chiar și conștiința umană în general -- e doar o regiune mică într-o zonă vastă a conștiinței posibile. Sinele individual și lumile noastre sunt unice pentru fiecare din noi, dar toate au la bază mecanismele biologice pe care le avem în comun cu multe alte ființe. Acum, aceste sunt schimbări fundamentale în cum ne înțelegem pe noi înșine, dar cred că ar trebui să le celebrăm, deoarece, adesea în știință, de la Copernic -- nu suntem centrul universului -- până la Darwin -- suntem înrudiți cu toate celelalte ființe -- până în prezent. Cu un simț mai profund al înțelegerii vine un sentiment mai mare al miracolului și o înțelegere mai adâncă a faptului că suntem parte din natură și nu în afara ei. Și... când vine sfârșitul conștiinței, nu avem de ce să ne temem. Absolut deloc. Vă mulțumesc. (Aplauze)