Aveam în jur de 10 ani când, într-o zi,
am descoperit o cutie
cu lucrurile vechi ale tatălui meu.
În aceasta, sub o grămadă de cărți
din vremea facultății,
se afla o pereche de pantaloni negri
trapez din velur.
Acești pantaloni erau oribili:
învechiți și mâncați de molii.
Dar eu, desigur, m-am îndrăgostit de ei.
Nu mai văzusem ceva asemănător.
Până în acea zi,
tot ceea ce cunoșteam și purtasem
era uniforma mea școlară,
pentru care eram destul de recunoscător,
deoarece de la o vârstă destul de fragedă
am realizat că eram oarecum diferit.
Nu m-am asemănat niciodată
cu băieții de vârsta mea;
teribil la sport,
probabil cel mai atipic
băiețel din toate timpurile.
(Râsete)
Am fost tachinat destul de mult.
Astfel am realizat că pentru a supraviețui
e mai bine să fiu invizibil,
iar uniforma m-a ajutat în acest sens,
nu păream diferit de ceilalți copii.
(Râsete)
Ei, aproape că așa a și fost.
Aceasta a devenit rugăciunea mea zilnică:
„Doamne, te rog să mă faci
asemenea oricărui individ”.
Cred că această doleanță a intrat
direct în căsuța Lui vocală.
(Râsete)
Într-un final, a devenit destul de evident
că nu aveam să devin fiul
pe care și l-a dorit tatăl meu.
Îmi pare rău, tată.
Nu, nu aveam cum să mă schimb
în mod magic.
Cu timpul, am devenit din ce în ce
mai sigur că nici nu-mi doream asta.
Prin urmare, în acea zi când am dat
peste pantalonii trapez din velur,
ceva s-a petrecut cu mine.
Nu vedeam doar pantalonii;
am văzut oportunitatea.
Chiar în ziua următoare,
trebuia să-i port la școală,
indiferent de consecințe!
Cum am luat pe mine acei pantaloni
înfiorători și i-am strâns tare cu cureaua
aproape instant, m-am umflat de mândrie.
(Râsete)
Tot drumul până la școală,
apoi tot drumul înapoi,
fiindcă am fost trimis acasă imediat -
(Râsete)
m-am transformat
într-un micuț rock star de culoare.
(Râsete)
În sfârșit, nu-mi mai păsa
de faptul că nu mă conformam.
În acea zi, chiar sărbătoream acel lucru.
În acea zi, în loc să fiu invizibil,
am ales să fiu remarcat,
prin simplul fapt că purtam ceva diferit.
În ziua aceea, am descoperit
impactul a ceea ce purtăm.
În ziua aceea, am descoperit
puterea modei,
și m-am îndrăgostit de ea irevocabil.
Prin modă, putem comunica
diferențele dintre noi.
Cu acest simplu act de adevăr,
mi-am dat seama că aceste diferențe...
au încetat să mai fie lucruri
de care să ne rușinăm.
Au devenit expresia noastră,
ne exprimăm prin modă
identitățile absolut unice.
Și este necesar să ne exprimăm,
să purtăm ceea ce ne definește.
Care e cel mai mare risc posibil?
Poliția de modă te va aresta pe motiv
că porți sezonul precedent?
(Râsete)
Da.
Doar dacă poliția de modă nu s-a gândit
la ceva cu totul diferit.
Laureata Nobel, Malala, a supraviețuit
atacului talibanilor extremiști
în octombrie 2012.
În octombrie 2017, ea s-a confruntat
cu un inamic diferit,
când trolii online au atacat
în mod agresiv fotografia ei
de pe vremea când avea 20 de ani
și purtase în acea zi blugi.
Comentariile,
ura împotriva ei,
varia de la: „Pe când îi va pica eșarfa?”
la, citez:
„Acesta-i motivul
pentru care glonțul i-a țintit capul
cu mult timp în urmă”.
Când mulți dintre noi ne decidem
să purtăm o pereche de blugi
în locuri precum New York,
Londra, Milano, Paris,
probabil că nu stăm să ne gândim
că acesta-i un privilegiu;
ceva care altundeva atrage consecințe,
ceva ce într-o bună zi
ne poate fi interzis.
Bunica mea era o femeie
care avea o plăcere extraordinară
în a se îmbrăca frumos.
Stilul ei vestimentar era plin de culoare.
Aceste culori pe care ea adora
să le îmbrace erau probabil unicul lucru
care o reprezentau real,
unicul lucru pe care-l controla,
deoarece precum multe alte femei
din generația sa în India,
nu i s-a permis niciodată să existe
dincolo de ceea ce i se dicta
de către obiceiuri și tradiție.
Se măritase la 17 ani,
iar după 65 de ani de căsnicie,
când bunicul meu a murit subit într-o zi,
pierderea ei era de nesuportat.
Însă în acea zi, ea mai avea
să piardă încă ceva:
singura sa bucurie:
aceea de a purta culori.
În India, conform obiceiurilor,
când o femeie hindusă devine văduvă,
tot ce are dreptul să poarte e doar alb,
exact din ziua morții soțului ei.
Nimeni nu a forțat-o pe bunica
să poarte alb,
însă fiecare femeie pe care o cunoștea
care a trăit mai mult decât soțul ei,
inclusiv mama ei,
au respectat acest lucru.
Această opresiune a fost
atât de internalizată,
atât de adânc înrădăcinată,
că ea, efectiv, a refuzat
să facă o alegere.
A murit și dânsa anul acesta,
și până în ultima zi a vieții sale,
a continuat să poarte numai alb.
Am o fotografie cu dânsa,
încă din vremuri mai fericite.
Nu prea se vede în ea ce anume poartă,
fotografia este alb-negru.
Totuși, după modul în care zâmbește în ea,
pur și simplu, știi că poartă culori.
Asta poate face moda.
Are puterea de a ne umple cu bucurie,
bucuria libertății de a alege noi înșiși
cum vrem să arătăm,
cum vrem să trăim,
o libertate pentru care merită să lupți.
Lupta pentru libertate, protestele,
vin sub diferite forme.
Văduvele din India, cum era și bunica,
cu miile,
trăiesc într-un oraș numit Vrindavan.
Astfel, de secole,
orașul se aseamănă cu o mare albă.
Totuși, recent, din 2013,
văduvele din Vrindavan au început
să celebreze Holi,
festivalul indian al culorilor,
la care ele nu ar avea dreptul
să participe.
În acea zi din martie,
aceste femei iau tradiționalele
pulbere de culoare specifice festivalului
și se colorează cu ele.
Cu fiecare pulbere de culoare
pe care o aruncă în aer,
sariurile lor albe încep să se coloreze.
Și nu se opresc până ce
nu se acoperă complet cu culori,
cu toate nuanțele curcubeului
care le sunt interzise.
Culorile se duc imediat ziua următoare,
totuși, pentru un scurt moment,
acela a fost minunata lor ruptură.
Această ruptură,
orice fel de disonanță,
poate fi prima provocare pe care o aruncăm
în lupta contra opresiunii.
Iar moda
poate crea o ruptură vizuală pentru noi -
literalmente.
Lecții de sfidare au fost
întotdeauna predate
de marii revoluționari ai modei:
de designerii modei.
Jean Paul Gaultier ne-a învățat
că femeile pot fi regi.
Thom Browne
ne-a învățat că bărbații pot purta tocuri.
Iar Alexander McQueen,
în expoziția sa din primăvara lui 1999,
avea două brațe robotice gigantice
în mijlocul podiumului.
Pe măsură ce modelul, Shalom Harlow,
a început să se învârte în jurul lor,
aceste două brațe gigantice,
la început, pe furiș,
iar mai apoi, agresiv,
au început să împrăștie spray colorat
asupra ei.
McQueen,
înainte de a-și lua propria viață,
ne-a învățat că acest corp al nostru
este un tablou,
un tablou pe care putem
să-l colorăm ori de câte ori vrem.
Cineva care a iubit această lume a modei
a fost Karar Nushi.
A fost un student și actor din Irak.
Își adora hainele vibrante și eclectice.
Dar curând, el a început să primească
amenințări cu moartea pentru cum arăta.
A rămas imperturbabil.
A rămas fabulos,
până în iulie 2017,
atunci când Karar a fost descoperit mort
într-o stradă aglomerată din Baghdad.
A fost răpit.
A fost torturat.
Martorii oculari au spus că avea corpul
acoperit cu multiple răni.
Răni prin înjunghiere.
La 3.000 Km depărtare de Peshawar,
transsexualul activist pakistanez Alisha
a fost împușcată în mod repetat în 2016.
A fost dusă la spital,
însă, deoarece purta haine de femeie,
i s-a interzis accesul atât în pavilionul
bărbaților, cât și al femeilor.
Ceea ce alegem să purtăm uneori poate fi
chiar diferența dintre viață și moarte.
Și chiar și în cazul morții,
uneori nu avem alegere.
Alisha a murit în acea zi
și apoi a fost îngropată ca bărbat.
Ce fel de lume mai e și asta?
E o lume în care e normal să ne fie teamă,
să fim speriați de această supraveghere,
de violența împotriva corpurilor noastre
și ce purtăm pe ele.
Totuși, cea mai mare teamă este că,
odată ce cedăm,
ne integrăm,
și începem să dispărem unul după altul,
cu cât va fi mai normală
această falsă conformitate,
cu atât va fi mai puțin șocantă
această opresiune.
Pentru copiii pe care-i creștem,
nedreptatea de azi ar putea deveni
obișnuința de mâine.
Se vor obișnui cu asta,
iar, ei, de asemenea, ar putea să vadă
orice lucru diferit ca fiind murdar,
ceva ce trebuie urât,
ceva ce trebuie exterminat,
ca luminile care trebuiesc stinse
una câte una,
până ce întunericul devine
un mod de viață.
Totuși, dacă eu astăzi,
apoi, voi, mâine,
poate că și mai mulți dintre noi cândva,
dacă ne asumăm dreptul
de a arăta cum vrem,
atunci, într-o lume care a fost
violent văruită în alb,
vom deveni arteziene de culori
țâșnind afară,
ca și în cazul văduvelor din Vrindavan.
Astfel, noi toți,
în bătaia puștii,
vom putea alege să fim Karar,
Malala,
Alisha?
Ne pot ucide pe toți?
Acum este vremea să ne ridicăm,
să ieșim în evidență.
Acolo unde uniformitatea este siguranță,
cu ceva așa de simplu
precum ceea ce purtăm,
putem atrage toate privirile
asupra noastră
pentru a arăta că există diferențe
în această lume și că vor exista mereu.
Obișnuiți-vă cu asta.
Putem spune asta fără un singur cuvânt.
Moda ne poate oferi
un limbaj al dezacordului.
Ne poate da curaj.
Moda ne permite, literalmente,
să ne exprimăm curajul.
Deci purtați-o.
Purtați-o ca pe o armură.
Purtați-o deoarece contează
Purtați-o pentru că voi contați.
Vă mulțumesc!
(Aplauze)