În fiecare secundă un milion de tone de materie explodează din Soare cu o viteză de 1,6 milioane de km/oră, pe o traiectorie de coliziune cu Pământul! Nu vă speriaţi, nu e începutul unui nou film al lui MIchael Bay. E povestea Luminilor polare. Luminile polare, cunoscute ca Aurora Boreală, respectiv Aurora Australă, apar când particule din Soare, cu energie mare se ciocnesc cu atomi neutri din atmosferă. Energia eliberată din coliziune produce un spectacol de lumină care a uimit omenirea de secole. Dar călătoria particulelor nu e chiar atât de simplă: pleacă din Soare şi ajung pe Pământ. Asemeni unui drum ce străbate ţara, e un ocol mare, şi nimeni nu întreabă traseul de urmat. Să urmărim această călătorie intergalactică concentrându-ne pe 3 puncte importante de pe traseu: pleacă din Soare, se opresc la întâlnirea cu câmpul magnetic terestru, şi ajung în atmosferă deasupra capetelor noastre. Protonii şi electronii care crează luminile nordului pleacă din coroana solară. Coroana e stratul extern al atmosferei solare şi e o porţiune foarte fierbinte. Căldura intensă de aici determină atomii de hidrogen şi heliu din Soare să vibreze şi să dezbrace de straturi protonii şi electronii la fel cum vă dezbrăcaţi în zilele toride. Nerăbdători la volan, aceşti protoni şi electroni se deplasează prea repede ca să poată fi reţinuţi de gravitaţia Soarelui şi se grupează în plasmă, un gaz încărcat electric. Ei părăsesc Soarele ca o furtună constantă de plasmă: vântul solar. Pământul împiedică vântul solar să lovească planeta direct, şi-l deturnează cu ajutorul magnetosferei. Magnetosfera e formată de curenţii magnetici ai Pământului şi ecranează planeta de vânturile solare printr-un flux de particule emise în jurul Terrei. Ocazia de a continua călătoria spre atmosferă apare atunci când magnetosfera e suprasaturată de un nou val de călători. Asta e o ejecţie masivă din coroana solară care are loc când Soarele propulsează o minge masivă de plasmă în vântul solar. Când o astfel de explozie din coroana solară ciocneşte Pământul încarcă magnetosfera şi crează furtuni magnetice. Furtuna mare împovărează magnetosfera până când aceasta cedează, ca un elastic întins prea mult, aruncând câteva particule spre Terra. Banda retractilă de câmp magnetic le trage în jos spre ovalul aurorei, şi astfel se nasc luminile polare nordică şi sudică. După un parcurs de 150 milioane de km prin galaxie, particulele solare produc un spectacol uimitor de lumină cu ajutorul câtorva prieteni. Cam la 3.500 km deasupra suprafeţei, electronii şi protonii se întâlnesc cu atomii de oxigen şi azot, întîlnirea îi bucură enorm. Particulele solare salută atomii neutri de oxigen şi azot, ai Terrei, dându-le din energia lor. Când atomii din atmosferă iau contact cu particulele, de bucurie emit fotoni. Fotonii sunt mici răbufniri de energie sub formă luminoasă. Culorile care apar pe cer depind de lungimea de undă a fotonilor atomului. Oxigenul energizat dă nuanţele verzi şi roşii, pe când azotul produce nuanţele albastre şi roşu închis. Toate aceste interacţiuni produc luminile polare nordice şi sudice. Luminile polare se văd cel mai bine în nopţi senine în regiunile apropiate de polurile magnetice Nord şi Sud. Noaptea e momentul ideal pentru că aurora nu e atât de intensă ca lumina solară şi nu se vede ziua. Amintiţi-vă să priviţi cerul şi urmăriţi tiparele energetice ale Soarelui, mai ales petele şi erupţiile solare, şi ele vă vor fi ghid pentru prezicerea aurorelor.