În fiecare secundă
un milion de tone de materie explodează din Soare
cu o viteză de 1,6 milioane de km/oră,
pe o traiectorie de coliziune
cu Pământul!
Nu vă speriaţi,
nu e începutul unui nou film al lui MIchael Bay.
E povestea Luminilor polare.
Luminile polare,
cunoscute ca Aurora Boreală,
respectiv Aurora Australă,
apar când particule din Soare, cu energie mare
se ciocnesc cu atomi neutri din atmosferă.
Energia eliberată din coliziune
produce un spectacol de lumină
care a uimit omenirea de secole.
Dar călătoria particulelor nu e chiar atât de simplă:
pleacă din Soare şi ajung pe Pământ.
Asemeni unui drum ce străbate ţara,
e un ocol mare,
şi nimeni nu întreabă traseul de urmat.
Să urmărim această călătorie intergalactică
concentrându-ne pe 3 puncte importante
de pe traseu:
pleacă din Soare,
se opresc la întâlnirea cu câmpul magnetic terestru,
şi ajung în atmosferă deasupra capetelor noastre.
Protonii şi electronii care crează luminile nordului
pleacă din coroana solară.
Coroana e stratul extern
al atmosferei solare
şi e o porţiune foarte fierbinte.
Căldura intensă de aici determină atomii
de hidrogen şi heliu din Soare să vibreze
şi să dezbrace de straturi protonii şi electronii
la fel cum vă dezbrăcaţi în zilele toride.
Nerăbdători la volan,
aceşti protoni şi electroni se deplasează prea repede
ca să poată fi reţinuţi de gravitaţia Soarelui
şi se grupează în plasmă,
un gaz încărcat electric.
Ei părăsesc Soarele
ca o furtună constantă de plasmă:
vântul solar.
Pământul împiedică vântul solar
să lovească planeta direct,
şi-l deturnează
cu ajutorul magnetosferei.
Magnetosfera e formată
de curenţii magnetici ai Pământului
şi ecranează planeta de vânturile solare
printr-un flux de particule emise în jurul Terrei.
Ocazia de a continua călătoria
spre atmosferă
apare atunci când magnetosfera e suprasaturată
de un nou val de călători.
Asta e o ejecţie masivă din coroana solară
care are loc când Soarele propulsează
o minge masivă de plasmă în vântul solar.
Când o astfel de explozie din coroana solară
ciocneşte Pământul
încarcă magnetosfera
şi crează furtuni magnetice.
Furtuna mare împovărează magnetosfera
până când aceasta cedează,
ca un elastic întins prea mult,
aruncând câteva particule spre Terra.
Banda retractilă de câmp magnetic
le trage în jos spre ovalul aurorei,
şi astfel se nasc
luminile polare nordică şi sudică.
După un parcurs de 150 milioane de km prin galaxie,
particulele solare produc
un spectacol uimitor de lumină
cu ajutorul câtorva prieteni.
Cam la 3.500 km deasupra suprafeţei,
electronii şi protonii se întâlnesc
cu atomii de oxigen şi azot,
întîlnirea îi bucură enorm.
Particulele solare salută atomii neutri
de oxigen şi azot, ai Terrei,
dându-le din energia lor.
Când atomii din atmosferă
iau contact cu particulele,
de bucurie emit fotoni.
Fotonii sunt mici răbufniri de energie
sub formă luminoasă.
Culorile care apar pe cer
depind de lungimea de undă a fotonilor atomului.
Oxigenul energizat dă nuanţele
verzi şi roşii,
pe când azotul produce
nuanţele albastre şi roşu închis.
Toate aceste interacţiuni
produc luminile polare nordice şi sudice.
Luminile polare se văd cel mai bine în nopţi senine
în regiunile apropiate de polurile
magnetice Nord şi Sud.
Noaptea e momentul ideal
pentru că aurora nu e
atât de intensă ca lumina solară
şi nu se vede ziua.
Amintiţi-vă să priviţi cerul
şi urmăriţi tiparele energetice ale Soarelui,
mai ales petele şi erupţiile solare,
şi ele vă vor fi ghid
pentru prezicerea aurorelor.