Acestă poveste începe în 1985,

când la vârsta de 22 de ani

am devenit campion mondial la șah

după ce l-am învins pe Anatoly Karpov.

Mai devreme în acel an

am jucat ceea ce se numește 
un simultan de șah

împotriva celor mai performante
32 computere capabile să joace șah,

în Hamburg, Germania.

Am câștigat toate partidele,

dar atunci nu era considerată
o surpriză prea mare

faptul că am putut să înving 
32 de computere în același timp.

Pentru mine, aceea era epoca de aur.

(Râsete)

Computerele erau slabe,

iar părul meu era puternic.

(Râsete)

Doar 12 ani mai târziu

luptam să supraviețuiesc
împotriva unui singur computer

într-un meci

numit de coperta revistei „Newsweek”

„Ultima redută a creierului.”

Nicio presiune.

(Râsete)

De la mitologie,
la domeniul științifico-fantastic,

omul împotriva mașinăriilor

a fost mereu descris 
ca o luptă pe viață și pe moarte.

John Henry,

numit „omul ce conduce oțelul”

în folclorul afro-american 
din secolul al XIX-lea,

a fost pus să concureze

împotriva unui ciocan mecanic
alimentat cu aburi,

să sape un tunel prin rocă montană.

Legenda lui John Henry face parte 
dintr-o narațiune istorică lungă

în care oamenii înfruntă tehnologia.

Iar această retorică competitivă 
e o normă astăzi.

Suntem într-o cursă 
împotriva mașinăriilor,

într-o luptă sau chiar într-un război.

Slujbele dispar.

Oamenii sunt înlocuiți de parcă 
au dispărut de pe fața pământului.

E de-ajuns ca să crezi că filmele
precum „Terminatorul” sau „Matrix”

sunt non-ficțiune.

Sunt foarte puține cazurile

în care corpul și mintea umană 
pot concura de la egal la egal

cu un computer sau un robot.

De fapt, mi-aș dori să fie mai multe.

În schimb,

a fost binecuvântarea,
dar și blestemul meu

să devin proverbialul om

din întrecerea omului
împotriva mașinăriilor

despre care încă vorbește toată lumea.

În cea mai faimoasă întrecere 
om-mașină de la John Henry încoace,

am jucat două meciuri

împotriva supercomputerului IBM,
Deep Blue.

Nimeni nu-și amintește 
că am câștigat primul meci.

(Râsete)

(Aplauze)

În Philadelphia, înainte să pierd 
meciul din New York în anul următor.

Dar cred că e just.

Nu există nicio zi în istorie 
sau registru în calendar

pentru toți cei care n-au reușit 
să urce pe Everest

înainte ca Sir Edmund Hillary 
și Tenzin Norgay

să ajungă în vârf.

Iar în 1997 încă eram campion mondial,

iar computerele care joacă șah 
s-au maturizat.

Eu eram muntele Everest,

iar Deep Blue a ajuns în vârf.

Ar trebui să spun bineînțeles 
că nu Deep Blue a reușit,

ci creatorii săi umani,

Anantharaman, Campbell, Hoane, Hsu.

Jos pălăria pentru ei.

Ca de obicei, triumful mașinii 
a fost un triumf uman,

lucru pe care îl cam uităm când oamenii
sunt depășiți de propriile creații.

Deep Blue a câștigat,

dar era el inteligent?

Nu, nu era,

nu în sensul în care Alan Turing
și alți fondatori ai informaticii

au sperat.

Se pare că șahul 
a putut fi descifrat de forța brută,

odată ce procesoarele
au devenit destul de rapide,

iar algoritmii au devenit 
destul de deștepți.

Deși prin definiția titlului

de mare maestru al șahului,

Deep Blue era inteligent.

Dar chiar și la acea viteză incredibilă

de 200 de milioane de mutări pe secundă,

metoda lui Deep Blue

nu a oferit înțelegerea mult-visată 
a misterelor inteligenței umane.

Curând,

mașinăriile vor fi șoferi de taxi,

doctori și profesori,

dar vor fi ele „inteligente”?

Aș lăsa mai degrabă aceste definiții

în seama filozofilor și a dicționarelor.

Ce contează de fapt e cum ne simțim

noi oamenii, trăind și lucrând 
cu aceste mașinării.

Când l-am cunoscut prima dată 
pe Deep Blue în februarie 1996,

eram campion mondial
de mai bine de zece ani

și jucasem 182 de partide 
pentru titlul mondial

și sute de partide împotriva altor 
jucători de top în diverse competiții.

Știam la ce să mă aștept de la adversari

și la ce să mă aștept de la mine.

Eram obișnuit să le măsor mutările

și să le apreciez starea emoțională

observându-le limbajul corpului 
și privindu-i în ochi.

Apoi am stat în fața lui Deep Blue.

Am simțit imediat ceva nou,

ceva neliniștitor.

Ați putea experimenta 
un sentiment asemănător

când vă urcați prima oară 
într-o mașină fără șofer

sau prima dată când noul vostru 
manager-computer vă dă ordine la lucru.

Dar când m-am așezat 
la acea primă partidă,

nu puteam fi sigur

de ce e capabilă chestia aia.

Tehnologia poate avansa în salturi, 
iar IBM a investit masiv.

Am pierdut acea partidă.

Și m-am întrebat:

ar putea fi invincibil?

S-a terminat cu mult-iubitul
meu joc de șah?

Acestea erau îndoieli umane, frici umane,

iar lucrul de care eram sigur

era că adversarul meu Deep Blue 
nu are astfel de temeri.

(Râsete)

Am contraatacat

după acea lovitură devastatoare

și am câștigat primul meci,

dar știam ce va urma.

În final am pierdut în fața computerului,

dar nu am avut soarta lui John Henry

care a câștigat, dar a murit 
cu ciocanul în mână.

S-a dovedit că lumea șahului

încă își dorea să aibă un campion uman.

Chiar și azi,

când o aplicație gratuită pentru mobil

e mai puternică decât Deep Blue,

oamenii încă joacă șah,

chiar mai mult decât înainte.

Pesimiștii spuneau că nimeni 
nu se va mai atinge de joc

odată ce putea fi câștigat de o mașinărie,

dar s-a dovedit că n-au avut dreptate.

Dar pesimismul a fost mereu
atitudinea preferată

când e vorba de tehnologie.

Ce am învățat din propria experiență

e că trebuie să ne înfruntăm fricile

dacă vrem să obținem 
cât mai multe din tehnologie,

și trebuie să ne învingem fricile

dacă vrem să obținem ce-i mai bun 
de la umanitate.

Pe când îmi lingeam rănile,

am fost inspirat foarte mult

de bătăliile mele cu Deep Blue.

O zicală veche rusească spune: 
„Dacă nu-i poți învinge, alătură-te lor.”

Apoi m-am gândit,

dacă aș putea juca cu un computer,

cu un computer de partea mea, 
combinându-ne abilitățile,

intuiția umană și calculele mașinăriei,

strategia umană cu tactica mașinăriei,

experiența umană cu memoria mașinăriei.

Ar putea fi cea mai bună partidă
jucată vreodată?

Ideea mea a luat ființă

în 1998 sub numele de „Advanced Chess”,

când am jucat împotriva altui jucător
de elită în formula om plus mașină.

Dar în primul experiment

nu am reușit să îmbinăm eficient 
abilitățile umane și tehnologice.

„Advanced Chess” și-a găsit casa 
pe internet,

iar în 2005, un așa-numit 
turneu de șah „freestyle”,

a produs o revelație.

Au participat o echipă de mari maeștri 
și computere de top,

dar câștigătorii nu au fost maeștrii,

nici supercomputerul.

Câștigătorii au fost o pereche de jucători
amatori de șah din America

operând trei computere normale 
în același timp.

Abilitatea lor de a-și antrena computerele

a contracarat cunoștințele 
superioare de șah

ale marilor maeștri

și puterea de calcul mult superioară 
a calculatoarelor.

Astfel am ajuns la această formulare:

un jucător de șah slab și un computer

plus un proces mai bun sunt superiori

unui computer de unul singur,

dar și mai remarcabil, 
e superior unui jucător bun

plus un computer,

dar cu un proces mai slab.

Asta m-a convins că vom avea nevoie

de interfețe mai bune 
pentru a ne antrena computerele

spre o inteligență mai folositoare.

Oamenii plus computerele nu sunt viitorul,

sunt prezentul.

Oricine a folosit traducerile online

pentru a înțelege un articol 
dintr-un ziar străin.

Știind că nu sunt perfecte,

dar ne folosim de experiența umană

pentru a deduce sensul,

apoi computerul învață
din corectările noastre.

Modelul se propagă și apare în diagnostice
medicale, analize de securitate,

computerele adună datele,

calculează probabilitățile,

face 80-90% din treabă,

făcându-le mai ușor de analizat

și facilitând procesul decizional uman.

Dar nu-ți vei trimite copiii la școală

într-o mașină automată fără șofer,
care are o acuratețe de 90%,

și chiar 99%.

Așa că avem nevoie de un salt înainte

ca să mai adăugăm ceva după virgulă.

Douăzeci de ani 
după meciul meu cu Deep Blue,

al doilea meci,

acest titlu „Ultima redută a creierului”

a devenit ceva normal,

când mașinăriile inteligente

avansează

în fiecare sector, aproape în fiecare zi.

Dar spre deosebire de trecut,

când mașinăriile înlocuiau

animalele, munca manuală,

acum vin peste oamenii 
cu diplome universitare

și cu influență politică.

Pentru cineva 
care s-a luptat și a pierdut,

vă spun că acestea
sunt vești foarte, foarte bune.

În final toate profesiile

vor simți aceste presiuni,

altfel ar însemna că umanitatea 
a încetat să progreseze.

Nu putem

să alegem

când și unde se oprește 
progresul tehnologic.

Nu putem

încetini.

De fapt,

trebuie să accelerăm.

Tehnologia excelează în eliminarea

dificultăților și incertitudinilor 
din viețile noastre,

astfel că trebuie să căutăm

provocări tot mai dificile,

tot mai nesigure.

Mașinăriile

au calcule.

Noi avem înțelegere.

Mașinăriile au instrucțiuni.

Noi avem scop.

Mașinăriile

au obiectivitate.

Noi avem pasiune.

N-ar trebuie să ne îngrijoreze
ce pot face mașinăriile azi.

De fapt, ar trebui să ne îngrijoreze 
ceea ce nu pot face încă,

pentru că ne trebuie ajutorul 
mașinăriilor noi, inteligente,

pentru a ne transpune 
cele mai mari vise în realitate.

Iar dacă dăm greș,

dacă dăm greș, nu e pentru că 
mașinăriile noastre sunt prea inteligente,

sau nu îndeajuns de inteligente.

Dacă dăm greș, 
e pentru că am devenit leneși

și ne limităm ambițiile.

Umanitatea nu e definită 
de nicio abilitate,

precum lovirea cu ciocanul 
sau jocul de șah.

Există un singur lucru 
pe care-l poate face numai un om:

să viseze.

Așa că haideți să avem vise mărețe.

Mulțumesc.

(Aplauze)