(Sunete din natură) Când am început să înregistrez sunete din natură, acum 45 de ani, habar n-aveam că furnicile, larvele, anemonele de mare și virușii au o amprentă sonoră. Dar așa este. Fiecare habitat natural o are, ca pădurile tropicale amazoniene pe care le auziți în fundal. De fapt, pădurile temperate și tropicale produc fiecare o vibrantă orchestrație animală, ca expresie instantanee şi organizată a insectelor, reptilelor, amfibienilor, păsărilor și mamiferelor. Fiecare peisaj sonor ce izvorăşte dintr-un habitat sălbatic generează propria amprentă sonoră, unică, cu incredibil de multe informații, din care doresc să vă împărtășesc azi. Fundalul sonor are trei surse la bază. Prima este geofonia, adică sunetele nebiologice care apar în orice habitat dat, ca foșnetul copacilor, susurul apei, valurile la ţărm, mișcările tectonice. A doua e biofonia. Biofonia înglobează toate sunetele generate de organismele dintr-un habitat dat, la un moment dat, într-un anumit loc. Iar a treia sursă vine de la sunetele pe care le generăm noi, oamenii, numită antropofonie. Unele sunt controlate, cum ar fi muzica sau teatrul, dar majoritatea sunt haotice și incoerente, şi le numim zgomote. A fost o perioadă în care consideram sunetele naturii sălbatice ca fiind fără valoare. Le auzeam, dar nu însemnau nimic. M-am înșelat. Am învățat că dacă ascultăm cu atenție, obținem informații valoroase prin care putem evalua starea de sănătate a unui habitat din întregul spectru de viaţă. Când am început să înregistrez, pe la sfârșitul anilor '60, metodele tipice de înregistrare se limitau la înregistrarea parţială a anumitor specii, păsări, la început, apoi mamifere și amfibieni. Era ca și cum încercam să înţeleg splendoarea Simfoniei a V-a de Beethoven din sunetul unei singure viori în afara contextului orchestrei, ascultând doar acea parte. Din fericire, tot mai multe instituții implementează modele mai holistice ca cele lansate de mine și colegii mei, în domeniul ecologiei sunetelor. Când am început să înregistrez, cu peste patru decenii în urmă, înregistram 10 ore pentru o oră de material utilizabil, suficient de bun pentru un album, muzică de film sau pentru ambientul unui muzeu. Acum, din cauza încălzirii globale, a exploatării materiilor prime și a zgomotului uman, printre mulți alți factori, îmi poate lua 1000 de ore sau mai mult să obţin același lucru. Jumătate din arhiva mea provine din habitate modificate atât de radical, încât fie sunt reduse cu totul la tăcere, fie nu se mai pot auzi în niciuna din formele originale. Metodele uzuale de evaluare a unui habitat se făceau prin numărarea vizuală a speciilor și a indivizilor din fiecare specie, într-un areal dat. Totuși, comparând datele care leagă densitatea și diversitatea a ceea ce auzim, pot determina mult mai precis indicatorii de sănătate. Vreau să vă arăt câteva exemple simbolice pentru posibilităţile ce derivă din explorarea acestui univers. Acesta e Lincoln Meadow. Lincoln Meadow se află la trei ore jumate de condus la est de San Francisco, în Munții Siera Nevada, la circa 2000 metri altitudine. Înregistrez aici de mulți ani. În 1988, o companie de exploatare forestieră a convins localnicii că mediul nu va fi deloc afectat prin noua metodă de exploatare numită „tăieri selective”, tăierea unui arbore de ici-colo în locul defrişării unei suprateţe întregi. Având permisiunea să înregistrez atât înainte cât și după această operație, mi-am instalat aparatura și am înregistrat numeroase coruri de asfințit, cu un protocol foarte strict și înregistrări calibrate pentru că voiam o bază de comparație bună. Iată un exemplu de spectrogramă. Spectrograma e reprezentarea grafică a sunetului, cu timpul pe orizontală de la stânga la dreapta, în acest caz 15 secunde, și frecvența pe verticală, de la cea mai mică la cea mai mare. Vedeți că amprenta unui pârâu e reprezentată aici în jumătatea de jos a paginii, în timp ce păsările care trăiau pe vremuri în luncă sunt reprezentate în partea de sus. Erau multe. Iată Lincoln Meadow înainte de tăierile selective. (Sunete din natură) M-am întors peste un an și, folosind aceleași protocoale și înregistrând în aceleași condiții, am înregistrat câteva probe ale acelorași coruri de asfințit, și acum avem asta. Asta e după tăierile selective. Vedeți că pârâul e prezent încă în treimea de jos a paginii, dar vedeți ce lipsește din cele două treimi de sus. (Sunete din natură) Se apropie sunetul unei ciocănitori. Am revenit la Lincoln Meadow de 15 ori în ultimii 25 de ani și vă pot spune că biofonia, densitatea și diversitatea acelei biofonii, nu a revenit la cum a fost înainte de tăieri. Iată o poză de la Lincoln Meadow după tăieri. Vedeți că, din perspectiva camerei foto sau a ochiului uman, nu pare niciun ram mișcat din loc, ceea ce ar confirma argumentul companiei de exploatare cum că impactul asupra mediului e nul. Totuși, urechile ne spun ceva cu totul diferit. Studenții boboci mă tot întreabă ce spun aceste animale și chiar că n-am idee. Dar pot să vă spun că se exprimă. Dacă înțelegem sau nu, e altă poveste. Mă plimbam pe coastă în Alaska și am dat de această baltă de maree, plină de o colonie de anemone de mare, aceste minunate mașini devoratoare, înrudite cu coralii și meduzele. Fiind curios să aflu dacă scot vreun sunet, am lansat un hidrofon, un microfon subacvatic izolat cu cauciuc, spre partea cu gura și imediat creatura începu să absoarbă microfonul în stomac, iar tentaculele îi studiau suprafața pentru a găsi ceva cu valoare nutritivă. Sunetele statice foarte joase le veți auzi acum. (Sunete statice) Da, dar priviți. Negăsind nimic de mâncare – (Sunet grohăit) (Râsete) Cred că asta se poate înțelege în orice limbă. (Râsete) La sfârșitul ciclului reproductiv, broasca cu picior-sapă se îngroapă la circa un metru în solul de deșert tare din Vestul American, unde poate sta multe anotimpuri, până când condițile sunt potrivite să iasă iar la suprafață. Primăvara, când solul e suficient de umed, broaștele sapă să iasă la suprafață și se adună în jurul acestor bălți mari, vernale, în număr mare. Vocalizează în cor, într-o sincronizare absolută. Fac asta din două motive. Unul e competitiv, căutându-și perechea, celălalt e cooperativ, pentru că vocalizând în sincron, e foarte dificil pentru prădători cum ar fi coioți, vulpi și bufnițe, să singularizeze un anumit individ pentru masă. O spectrogramă a corului de broaște când sunt într-o stare sănătoasă. (Orăcăit) Lacul Mono e în estul Parcului Național Yosemite din California și e unul dintre habitatele favorite ale acestor broaște, dar și un loc favorit al piloților Marinei SUA, care se antrenează zburând la viteze de peste 1100 km/oră și la altitudini de doar câteva sute de metri de-asupra nivelului Bazinului Mono, foarte repede, foarte jos și atât de asurzitor încât antropofonia, zgomotul uman, chiar dacă e la 6,5 km de balta cu broaște pe care ați auzit-o, maschează sunetul corului de broaște. Vedeți în această spectrogramă că toată energia care a fost odată în prima spectrogramă lipsește din partea de sus și că au fost pauze de cor la secundele: 2, 4, și 6 1/2, apoi se vede sunetul avionului în galben, la baza paginii. (Orăcăit) După ce au terminat de zburat, broaștelor le-au trebuit 45 de minute pentru a-și relua corul sincron, timp în care, sub clar de lună plină, am văzut cum doi coioți și o bufniță mare cu corn au venit și au luat câteva dintre ele. Vestea bună este că, printr-o ușoară reconstrucție a habitatului și zboruri mai puține, populațiile de broaște diminuate în anii '80 și începuturile anilor '90, aproape că au revenit la normal. Aș dori să închei cu o întâmplare povestită de un castor. O întâmplare foarte tristă, dar care ilustrează bine faptul că animalele, uneori, își exprimă sentimentele – un subiect controversat de unii biologi mai în vârstă. Unul din colegi înregistra în Vestul Mijlociu american lângă această baltă formată cu 16.000 de ani în urmă, pe la sfârșitul ultimei Ere Glaciare. S-a format în parte şi datorită unui baraj făcut de castori la unul din capete, ce ținea întregul ecosistem într-un echilibru fragil. Într-o după-masă, în timp ce înregistra, au apărut brusc, din senin, doi paznici de vânătoare care, aparent fără motiv, au mers la barajul castorilor și l-au dinamitat, omorând femela cu pui cu tot. Oripilat, colegul a stat ascuns pentru a se reculege și pentru a înregistra ce mai putea din restul după-amiezii, iar seara, a reușit să înregistreze un eveniment remarcabil: castorul mascul supraviețuitor care înota de unul singur, încet, în cercuri, plângându-și neconsolat pierderea partenerei și a puilor. E probabil cel mai trist sunet pe care l-am auzit vreodată venind de la o ființă, umană sau alta. (Plâns de castor) Da... Fundalurile sonore au multe aspecte printre care și felul în care animalele ne-au învățat să cântăm și să dansăm, dar asta o păstrez pentru altădată. Ați auzit cum biofonia ne ajută să înțelegem Natura. Ați auzit impactul exploatării resurselor, al zgomotului uman și al distrugerii habitatelor. Și cu toate că ecologia, tradiţional, încearcă să înțeleagă lumea din ceea ce se vede, o înțelegere mai cuprinzătoare poate rezulta din ce se aude. Biofonia și geofonia sunt amprentele vocale ale Naturii și, ascultându-le, ne înzestrăm cu un simț al locului, cu povestea adevărată a lumii în care trăim. În câteva secunde, un fundal sonor furnizează mult mai multe informații din mai multe perspective, de la date cuantificabile la inspirație culturală. Înregistrarea vizuală captează implicit perspectiva frontală, limitată a unui context spațial dat, în timp ce sunetele lărgesc perspectiva la 360 de grade, învăluindu-ne complet. Și, în timp ce o poză poate face cât 1000 de cuvinte, un fundal sonor poate face cât 1000 de poze. Urechea ne spune că șoapta fiecărei frunze și creaturi vorbește despre sursa naturală a vieții noastre, care poate fi secretul iubirii pentru toate creaturile, mai ales pentru propria noastră umanitate. Ultimul cuvânt e al unui jaguar din Amazon. (Mârâit) Mulțumesc că m-ați ascultat. (Aplauze)