Am un loc de muncă destul de grozav. Mai precis, eu trebuie să identific ce anume îi face pe oameni fericiți. E atât de distractiv, că aproape pare superficial, mai ales în aceste vremuri în care suntem invadați de niște știri destul de deprimante. Dar, se pare că studierea fericirii poate fi cheia spre rezolvarea unora dintre cele mai dificile probleme cu care ne confruntăm. Mi-au trebuit aproape zece ani să-mi dau seama de asta. Pe la începutul carierei mele am publicat un studiu în revista „Science” împreună cu colaboratorii mei, cu titlul „Cheltuind bani pentru alții devii mai fericit”. Eram foarte încrezătoare în concluzia noastră, cu un singur amendament: se pare că mie nu mi se aplica. (Râsete) Foarte rar am donat bani pentru cauze nobile, și chiar și când am făcut-o, nu am simțit acea căldură sufletească la care mă așteptam. Așa că am început să mă întreb dacă nu cumva era ceva în neregulă cu cercetarea, sau poate ceva în neregulă cu mine. Slabul meu răspuns emoțional la propriile acte de caritate era foarte derutant, cu atât mai mult cu cât studiile arătau că până și bebelușii manifestă bucurie atunci când dăruiesc. Într-un experiment, împreună cu colegii mei Kiley Hamlin și Lara Aknin, am adus în laborator copilași de doi ani. Vă imaginați, firește, că a trebuit să găsim ceva cu mare trecere la copiii mici. Am găsit, așadar, echivalentul aurului pentru copii, și anume biscuiții sub formă de peștișor. (Râsete) Le-am dăruit copiilor o mulțime de biscuiți, apoi le-am dat ocazia să dăruiască o parte din ei unei maimuțici pe nume Monkey. (Video) Cercetătorul: Uite ce de biscuiți am găsit! O să ți-i dăruiesc ție pe toți! Copilașul: Ooh, mulțumesc! Cercetătorul: Aoleu, cred că le-am terminat... Oare poți să-i dai tu unul și lui Monkey? Copilașul: Da! Cercetătorul: Da? Copilașul: Da! Poftim! Cercetătorul: Mmmm, ce bun e! Copilașul: Nu mai este, a mâncat tot. Elizabeth Dunn: Am instruit câțiva asistenți să urmărească aceste filmări și să interpreteze reacțiile emoționale ale copilașilor. Bineînțeles, nu le-am divulgat ipotezele noastre. Datele au arătat că cei mici erau foarte fericiți când primeau grămăjoara de biscuiți, dar erau chiar și mai fericiți când aveau ocazia să dăruiască o parte din ei. Și această caldă bucurie a dăruirii se păstrează și în viața adultă. Din analiza rezultatelor chestionarelor a peste 200.000 de adulți din toată lumea, a reieșit că aproape o treime din populația lumii a declarat că a donat bani pentru cauze nobile cel puțin o dată în ultima lună. În mod remarcabil, în fiecare mare regiune a lumii oamenii care obișnuiau să doneze erau mai fericiți decât cei care nu donau, indiferent de situația lor financiară. Și această corelație nu e deloc de neglijat. Se pare că actul donării avea asupra fericirii aproape același efect ca dublarea salariului. Ca cercetător, dacă ai norocul să faci o descoperire care se verifică la nivel global, atât la copii cât și la adulți, începi să te întrebi: e ceva ce ține de natura umană? Știam deja că plăcerea întărește comportamentele adaptive, cum sunt mâncatul sau sexul, care ajută la perpetuarea speciei, dar se pare că printre aceste comportamente se numără și dăruitul. Eram foarte entuziasmată de aceste idei și am scris despre asta în „The New York Times”. Una dintre persoanele care a citit articolul a fost chiar contabilul meu. (Râsete) Mda. Când ne-am întâlnit pentru calculul impozitului, stăteam în fața lui, și îl vedeam cum plimba pixul în jurul rubricii „donații” de la „impozit de recuperat”, cu o expresie a feței de dezaprobare prost disimulată. (Râsete) Deși mi-am construit întreaga carieră demonstrând că dăruitul te face să te simți minunat, de fapt, eu nu prea dăruiam. Așa că m-am decis să dăruiesc mai mult. Pe la acea vreme, peste tot auzeai știri despre criza refugiaților sirieni. Chiar voiam să ajut și eu, așa că am donat bani. Știam că banii donați de mine vor ajuta pe cineva, undeva, dar doar intrând pe pagina unei organizații de caritate și transferând niște bani, mi se părea că nu fac destul. Și așa am aflat de Grupul celor Cinci. Guvernul canadian permite oricăror cinci canadieni să sponsorizeze direct o familie de refugiați. Trebuie să strângi suficienți bani să ajuți acea familie pentru primul lor an în Canada. Apoi, familia respectivă vine efectiv, cu avionul, în orașul tău. Unul dintre lucrurile care mi se par grozave la acest program, este că nu ți se permite să faci asta singur. Așa că în loc de un grup de cinci, printr-un parteneriat cu o organizație comunitară locală, am format un grup de 25. După aproape doi ani de completat hârtii și așteptare, ni s-a comunicat că familia noastră va ajunge la Vancouver în mai puțin de șase săptămâni. Aveau patru băieți și o fată, așa că ne-am mobilizat să le găsim o locuință. Am avut norocul să găsim o casă, dar care trebuia pusă la punct. Prietenii mei au venit serile și în weekend-uri și au zugrăvit, au făcut curățenie, au asamblat mobilă. În ziua cea mare, le-am umplut frigiderul cu lapte și fructe proaspete și-am plecat la aeroport să îi întâmpinăm. A fost destul de copleșitor pentru toată lumea, mai ales pentru băiețelul de patru anișori. Mama și-a regăsit sora, care venise în Canada mai devreme, prin același program. Nu se mai văzuseră de 15 ani. Când auzi că peste 5,6 milioane de refugiați au fugit din Siria, te trezești în fața unei tragedii pe care creierul uman nu e suficient de avansat să o înțeleagă cu adevărat. E mult prea abstractă. Înainte, dacă oricăruia dintre noi i s-ar fi cerut să-și aloce 15 ore pe lună ca să ajute în criza refugiaților, probabil am fi refuzat. Dar de îndată ce ne-am preluat familia și am dus-o la noua lor casă în Vancouver, cu toții am avut aceeași revelație: eram hotărâți să facem orice era necesar ca să-i ajutăm să fie fericiți. Această experiență m-a făcut să mă gândesc mai serios la cercetarea mea. În laborator am văzut beneficiile dăruitului înflorind atunci când oamenii simțeau o conexiune reală cu cei pe care îi ajutau și puteau fi martorii direcți ai impactului pe care-l aveau în viața acelor indivizi. De exemplu, într-unul din experimente, le-am cerut participanților să doneze o sumă mică de bani către UNICEF sau „Spread the Net”. Am ales intenționat aceste organizații, pentru că ele colaborau și aveau același obiectiv important, și anume îmbunătățirea sănătății copiilor. Doar că UNICEF e o organizație atât de mare și răspândită, că poate fi dificil să vizualizezi în ce fel va ajuta, concret, mica ta donație. Pe de cealaltă parte, „Spread the Net” face donatorilor o promisiune concretă: pentru fiecare zece dolari donați, ei asigură o plasă de țânțari pentru a proteja un copil de malarie. Am observat astfel că, cu cât mai mulți bani donau oamenii către „Spread the Net”, cu atât mai fericiți declarau ulterior că se simt. La polul opus, această recompensă emoțională era complet inexistentă când oamenii donau către UNICEF. Asta ne arată că simplul fapt de a dona bani pentru o cauză nobilă importantă nu e întotdeauna de ajuns. Trebuie să știm concret cum, mai precis, vor ajuta banii donați. Bineînțeles, Grupul celor Cinci duce această idee la un alt nivel. La început, când am demarat acest proiect, vorbeam despre când vor sosi refugiații. Acum, ne referim la ei cu termenul de „familia noastră”. Nu demult, i-am dus pe copii la patinoar și, la un moment dat, Oliver, fiul meu de șase ani, m-a întrebat: „Mami, cine e cel mai mare copil din familia noastră?” Am crezut că se referă la multitudinea de verișori pe care îi are. Se referea și la ei, într-adevăr, dar și la familia noastră de sirieni. De când a ajuns familia noastră, foarte mulți oameni și organizații au vrut să ajute, oferind de toate, de la intervenții stomatologice gratuite, la tabere de vară. Asta mi-a arătat câtă bunătate există în comunitatea noastră. Mulțumită unei donații, copiii au putut merge într-o tabără de ciclism, și în fiecare zi de tabără, câte un membru din grup s-a străduit să ajungă acolo și să îi încurajeze. S-a nimerit ca eu să merg în ziua când se renunța la roțile ajutătoare, și credeți-mă, puștiului de patru ani i-a displăcut total ideea. Așa că m-am dus și am stat de vorbă cu el despre cât de bine va fi fără roți ajutătoare. (Râsete) Apoi mi-am amintit că micuțul avea doar patru ani și abia vorbea engleza. Așa că am schimbat strategia și am folosit doar un cuvânt pe care 100% îl știa: înghețată. Dacă te dai fără roți ajutătoare, îți cumpăr înghețată. Și iată ce s-a întâmplat. (Video) ED: Așa! Bravooo! Copilul: O să încerc! ED: Mama mia! Uite ce frumos pedalezi! (Chiuind) Uite ce frumos pedalezi! Singur, singurel! (Publicul) (Râsete) (Video) ED: Bună treabă! (Publicul) (Râsete) (Aplauze) ED: Acesta este, deci, felul de a ajuta care îi face pe oameni fericiți astăzi, dar timp de 40 de ani Canada a fost singura țară din lume care a permis cetățenilor obișnuiți să sponsorizeze familii de refugiați. Acum... Canada! (Aplauze) E grozavă! Acum Australia și Marea Britanie demarează programe similare. Gândiți-vă cât de diferită ar fi situația refugiaților dacă astfel de programe ar rula în mai multe țări. Crearea acestui tip de conexiuni semnificative între oameni ajută la depășirea unor provocări care altfel pot părea copleșitoare. O astfel de provocare există la doar câteva străzi de unde locuiesc acum, în centrul părții de est din Vancouver. După unele studii, e cea mai săracă zonă din Canada. Chiar am stat și ne-am gândit dacă să aducem acolo o familie de refugiați, pentru că erau deja suficienți localnici care abia se descurcau. Prietenul meu Evan mi-a spus că pe când era copil și părinții lui treceau prin acel cartier, el se pitea pe bancheta din spate. Niciodată nu și-ar fi închipuit părinții lui că Evan, ajuns adult, va deschide un restaurant unde va invita exact acea comunitate să savureze meniuri cu trei feluri de mâncare. Programul la care a contribuit Evan se numește „Mese îmbelșugate”, iar scopul este nu doar de a asigura mâncare gratuită, dar și de a crea ocazii de socializare între oameni care, în alte condiții, nici nu s-ar uita unii la alții. În fiecare seară, un antreprenor local sponsorizează mesele și trimite o echipă de voluntari care ajută la prepararea și servirea mâncării. La final, mâncarea neconsumată e împărțită oamenilor străzii și, foarte important, încă rămân suficienți bani pentru a dona comunității o mie de prânzuri gratuite în zilele următoare. Dar beneficiile acestui program merg dincolo de mâncare. Pentru voluntari, e o ocazie de a socializa cu oameni, și de a le afla poveștile. După această experiență, unul dintre voluntari și-a schimbat traseul de navetă. Astfel, în loc să evite acest cartier, acum trece prin el, zâmbind și privindu-i în ochi pe cunoscuții cu care se intersectează. Cu toții putem găsi plăcere în a dărui. Dar nu ar trebui să ne așteptăm ca asta să se întâmple automat. Nu întotdeauna banii cheltuiți pentru a-i ajuta pe ceilalți te vor face fericit. Mai degrabă contează cum îi ajuți. Și dacă vrem ca oamenii să doneze mai mult, trebuie să redefinim conceptul de act de caritate. Trebuie să creăm oportunități de a dărui care să ne ajute să ne conectăm unii cu alții. Dacă e cineva aici care lucrează pentru o organizație de caritate, nu mulțumiți donatorilor cu calendare și pixuri. (Aplauze) Mai degrabă oferiți-le oportunitatea să vadă efectul concret al generozității lor și să creeze o legătură cu indivizii sau comunitățile pe care le ajută. Suntem obișnuiți să ne gândim la caritate ca la o datorie. Și este o datorie. Dar dacă o privim doar ca pe o datorie, ratăm unul din cele mai frumoase aspecte ale umanității noastre: faptul că devenim mai fericiți când îi ajutăm pe ceilalți. Haideți să nu ne mai gândim la caritate ca la o obligație morală, ci să o privim ca pe o sursă de plăcere. Vă mulțumesc! (Aplauze)