Cum îți dorești să influențezi lumea?

I-aș influența pe oameni

învățându-i să fie independenți,

pentru ca gândindu-se la ce 
au învățat de la mine,

să uite de mine.

Să se gândească la modul în care
înțeleg cum funcționează lumea,

eu devenind astfel irelevant.

Fiindcă dacă ei spun: „E adevărat 
pentru că așa a spus Tyson.”,

atunci am eșuat.

Nu așa înveți pe cineva,

impunându-ți autoritatea.

Doresc să învăț oamenii
cum să privească lumea.

Atunci pot spune: 
„Pot înțelege lumea altfel.”

Și pot pleca
fără a se uita înapoi,

pentru că un nou tip de foame

i-a învăluit,

iar metodele și uneltele de-a o hrăni
le sunt acum accesibile.

Astfel, influența mea ar fi

asupra acelora

care nici măcar nu-și amintesc
că am vreun amestec.

Pe piatra mea funerară, vreau epitaful:

„RUȘINEAZĂ-TE SĂ MORI ÎNAINTE
DE-A OBȚINE O VICTORIE PENTRU UMANITATE.”

Iar victoria pentru umanitate
nu e o victorie personală.

Nu înseamnă statui, faimă,

ci doar ca umanitatea să fie mai bogată.

Cred că oricine ar trebui să-și dorească
ca lumea să devină puțin mai bogată

datorită existenței sale.

Nu înseamnă să ni se aducă laude,

nici pe departe,

ci dacă avem ceva de oferit

fără a avea așteptări.

Nimeni nu mi-a spus

că trebuie să caut
sensul vieții.

Mulți oameni caută un sens în viață

ca și cum acesta ar fi
sub o piatră sau în spatele unui copac.

Și îmi spun în sinea mea

că sunt mai puternic de atât.

Am puterea de a crea sens în viață

în loc să-l caut în mod pasiv.

Eu mai degrabă creez sensul.

Sensul pentru mine înseamnă a ști azi 
mai mult despre lume decât știam ieri.

Pentru mine asta dă sens lucrurilor.

Dacă atât cât îmi stă în putere,
am ușurat suferința altora.

Sau consecința logică ar fi,

dacă am făcut viața altora mai bună.

Și nu prin a-mi devota
întreaga zi acestui lucru.

M-aș ignora pe mine însumi.

Dar dacă printr-un gest cât de mic

pot într-adevăr îmbunătăți viața cuiva,

o voi face.

Pentru că dacă pot oferi
zece minute din viața mea

pentru fericirea, iluminarea
ori reducerea suferinței cuiva,

aș fi iresponsabil să n-o fac.

Dacă Einstein ar fi aici 
și am vorbi cu el,

am putea vorbi ore întregi.

Știi ce întrebare
n-am pune niciodată?

„Ce facultate ai urmat?

Vreau să merg la aceeași facultate.”

Pariez că-n cazul 
majorității invitaților tăi

nu contează ce facultate au urmat,

ci inițiativa lor, entuziasmul lor,

ambițiile lor, curiozitatea lor.

Asta nu se predă în școală.

Din păcate.

La școală ești văzut ca un recipient gol

în care sunt turnate informații

ce sunt evaluate aici.

Dacă iei note mari, ești lăudat.

Aceștia au ajuns să fie
cei care influențează lumea?

Nu cred.

Școala ar trebui cel puțin
să ne conserve curiozitatea.

Dacă am pierdut din ea,
pentru că nu toți o vom păstra,

să o aducem înapoi.

astfel încât la absolvire

să putem da cu adevărat sens
ceremoniei de absolvire.

Ea înseamnă începutul;
nu înseamnă sfârșitul.

Astfel, părăsim școala,

ne spunem: „Acum știu cum să învăț,

am curiozitatea de a știi despre toate 
lucrurile cu care voi intra în contact

și voi învăța pe tot parcursul vieții.”

Altfel ne osificăm

la nivelul de cunoștințe
existent în momentul absolvirii

și ne vom trăi viața privind 
înapoi la acel moment,

fără a continua să evoluăm pentru a deveni
cine și ce putem deveni în viață.

În legătură cu tatăl tău,

ce te-a influențat atât cât 
să păstrezi în suflet și azi?

Pentru mine cel puțin a fost
nivelul de înțelepciune

pe care l-a dobândit în viață

și apoi a reușit
să mi-l transmită mie

prin forța exemplului
sau cu ajutorul explicațiilor.

De exemplu, în liceu

era la ora de sport.

Se aliniau

și se pregăteau să intre
la următoarea probă sportivă,

atletism,

iar profesorul de sport a arătat
către tatăl meu în rând și a spus:

"Priviți-l pe Cyril Tyson.

Nu are construcția corporală necesară
pentru a excela în atletism.”

L-au folosit drept exemplu.

Și el a spus: „poftim?

Nimeni nu-mi va spune
ceea ce nu pot face...

în viața mea.”

Și asta l-a determinat
să înceapă să alerge.

Și din acel moment, a început 
să facă atletism.

A decis că ceea ce va trebui să facă
în viață va fi să se apuce de alergat

și să devină foarte bun la asta.

În câțiva ani a câștigat 
un renume mondial.

La un moment dat, a avut al cincilea cel 
mai rapid timp din lume la distanță medie;

nu mai există această probă;
548 de metri.

În 1948, Jocurile Olimpice nu erau încă
pregătite să revină

pentru că eram încă afectați, ne reveneam
după al doilea război mondial.

În schimb, s-a ținut totuși o Olimpiadă
numită Jocurile Olimpice Militare

ce a avut loc pe stadionul lui Hitler.

Așa că a concurat pe stadionul 
lui Hitler la sfârșitul anilor 1940.

E una dintre cele mai 
importante amintiri din viața sa.

Dar spun toate astea

pentru că au concurat împotriva
Clubului New York Athletic.

În acea perioadă,

la absolvirea facultății,

trebuia ca o organizație sportivă
să te accepte în competiție.

Erau deci cluburi sportive.

Clubului New York Athletic,

la momentul respectiv,

accepta numai protestanți albi.

Mai era un club numit Clubul Pioneer

care îi primea pe toți cei care nu erau 
erau acceptați la New York Athletic,

adică pe negri și pe evrei.

Cam la asta se rezuma.

Cel mai bun prieten al său, 
Johnny Johnson,

ieșea din penultima linie dreaptă,

probabil la 400 de metri,

intrând în ultima linie dreaptă,

cu un alergător de la Clubul 
New York Athletic la câțiva pași în spate.

Johnny Johnson l-a auzit pe antrenor
spunând: „prinde-l din urmă pe acel…”

Şi l-a auzit.

Ce și-a spus?

A spus: „știi ce, nu-l va prinde
din urmă pe acel..."

Asta i-a mărit avantajul
la linia de sosire.

Și el spune această poveste
fără amărăciune.

Nu a avut niciodată un asemenea ton
când a împărtășit aceste povești cu noi.

Le-a privit ca pe o ocazie de a transforma

ceea ce ar putea fi numit 
astăzi o micro-agresiune

într-un motiv pentru a excela 
și mai mult decât te-ai aștepta

de la propriile abilități și talente.

Așa că am ținut minte această lecție.

L-am întâlnit pe Carl Sagan 
când aveam 17 ani.

Mă înscriam la facultate.
El era la Cornell.

Fusesem acceptat la Cornell,

dar nu știam la ce facultate 
voiam să merg,

și biroul de admitere a văzut 
că eram nehotărât.

Nu știam asta,

îi trimiseseră cererea mea
pentru a-i cere părerea.

Eram deja pasionat 
de univers de la nouă ani.

Și mi-a trimis o scrisoare.

Nici nu știa cine sunt.

Eram un puști de 17 ani din Bronx;

el era profesor de astronomie
la Universitatea Cornell.

Și am primit scrisoarea,
am deschis-o. Spunea:

"Înțeleg că-ți plac aceleași 
lucruri ca și mie.

Vrei să vii să vizitezi campusul

pentru a te decide dacă dorești 
să studiezi la Cornell?"

A fost uau!

Nu făcuse documentarul <i>Cosmos</i> încă.

Atât de bătrân sunt.

Dar el era deja faimos,

așa că am acceptat.

Am luat un autobuz 
până la Ithaca, New York.

S-a întâlnit cu mine în fața clădirii lui 
într-o sâmbătă.

M-a invitat în biroul lui. 
Am văzut laboratoarele.

Acolo, în fața mea, 
a făcut ceva tare.

S-a întors, fără să se uite măcar,

a luat o carte de pe raft.
Era una din cărțile lui.

Mi s-a părut cel mai tare,
a fost foarte tare.

Nici nu e nevoie să mă uit,
e una din cărțile mele.

Da, bine, poftim!

Și mi-a dat un autograf.

Neil Tyson, viitor astronom,
semnat, Karl.

Mai târziu, eram pregătit 
să mă întorc la New York.

A început să ningă, așa cum se întâmplă 
adesea în decembrie, în Ithaca,

iar el a spus: „poftim numărul 
meu de acasă.

Dacă autobuzul nu poate circula
din cauza zăpezii,

petrece noaptea cu familia mea
și du-te înapoi mâine.”

Mă gândeam, cine sunt eu?
De ce? Sunt un nimeni.

Dar eram cineva pentru el.

Și mi-am spus că dacă voi dobândi 
vreodată măcar o parte din faima lui,

îi voi trata pe studenții mei
la fel cum m-a tratat el pe mine.

Cum pot da sens vieții mele
pe măsură ce înaintez în viață?

Prima mea întrebare nu a fost,
unde găsesc sensul;

ci cum pot crea sensul,

iar asta a început devreme,
la începutul adolescenței.

Ți-ai ajutat copiii în acest sens?

Ai găsit o cale de a-i educa cumva

sau de a le transmite asta pentru ca ei 
să-și pună o întrebare similară

în loc să rătăcească în căutarea lor?

Da. Am o abordare neortodoxă
în ceea ce-i privește pe copiii noștri.

Am discutat acest lucru cu soția mea
și am vrut să mă asigur

că indiferent de educația primită,

își vor păstra curiozitatea
copilăriei până la maturitate.

Să spunem că un copil mic,
mergând de-a bușilea,

vine și apucă asta. Pentru ce e?

Nu, nu atinge aia!

Era un experiment ce urma 
să aibă loc pe care tocmai l-am strivit.

Asta e o cană care are apă în ea, bine?

E fragilă.

Copilul nu știe asta.

Vrea să experimenteze.

Așa că o va apuca,
ea va cădea, se va sparge,

apa se va vărsa peste tot.

Era un experiment pe care 
tocmai l-am împiedicat.

Copiii experimentează mediul înconjurător.

Totul e nou pentru ei.

Am văzut o femeie

mergând cu copilul.

Copilul avea galoși 
și o pelerină de ploaie.

Se plimbau pe alee

și era o baltă cu noroi mare 
și atractivă chiar acolo.

Și am spus: "te rog, lasă 
copilul să sară în baltă.

Știi că vrea să sară în baltă."

Copilul avea vreo trei 
sau patru ani, știi?

Și ce a făcut mama?

A tras copilul în lături și nu l-a lăsat.

Ăsta era un experiment despre cratere.

Asemenea forțe au creat craterele.

Stropești cu apă; e noroi, e distractiv,

poți observa cauza și efectul unei forțe;

forță descendentă care 
acționează asupra unui fluid.

S-a dus. Era un crâmpei de curiozitate 
care în acel moment s-a stins.

Deci, pentru curiozitatea copiilor noștri,

cu condiția să nu-i omoare,

dacă ar însemna că trebuie 
să muncim mai mult,

aș munci mai mult.

Și sunt destul de sigur 
că își vor păstra curiozitatea

de-a lungul anilor turbulenți 
de gimnaziu, până la liceu.

Și ce este un om de știință adult

dacă nu un copil care nu și-a pierdut 
niciodată curiozitatea?

Astăzi trăim într-o lume foarte dezbinată.

Dar ceea ce e clar e că internetul
și rețelele de socializare

le-au permis oamenilor să formeze grupuri.

Ai putea trece prin viață

fără a găsi vreodată o altă persoană
care crede că pământul e plat.

Când intri online, îi vezi pe toți;

și au convenții și se întâlnesc,

chiar dacă doar virtual.

Deci, există modalități de a spune 
de ce ești diferit de alte persoane.

Și nu știu dacă asta e 
întotdeauna alegerea corectă.

Într-o țară pluralistă, e de dorit 
să sărbătorim diferențele

în loc să ne dăm peste cap
pentru a stabili diferențe

și apoi să susținem că un grup
e mai bun decât altul.

Putem stabili o limită

între oamenii care încalcă legea
dar nu au putere asupra noastră

și cei care o încalcă 
și au putere asupra noastră.

Antrenorul care a spus, 
„prinde-l din urmă…"

nu are putere asupra lui Johnny Johnson

decât dacă i se permite.

Există un citat celebru
din Martin Luther King:

„Nu poți fi călărit
decât dacă stai aplecat.”

Când eram copil, era folosită
foarte des fraza:

„Bețele și pietrele îmi pot rupe oasele,
dar cuvintele nu mă vor răni niciodată.”

Recitam asta. Asta ți se spunea 
când veneai acasă

și spuneai că un bătăuș te-a batjocorit;

"bețele și pietrele îți pot rupe oasele,
dar cuvintele nu te vor răni niciodată.”

Și astfel, asta era de fapt o inoculare
împotriva discursului de incitare la ură,

împotriva oamenilor răi, 
a oamenilor josnici.

Reușeam să dezvoltăm un set,
un sistem de apărare

împotriva oamenilor neplăcuți.

Și nu am mai auzit această 
frază de mult timp.

Cred că de-a lungul anilor am ajuns 
să învățăm ca civilizație

că vorbele pot fi dureroase.

Nu am o problemă legat de asta.

Am ajuns la un nou nivel,

înțelegând rolul stării noastre emoționale

și cum interacționează ea
cu lumea din jurul nostru.

Ăsta e un progres în sănătatea mintală.

Însă reversul medaliei

e că astăzi oamenii sunt mai 
puțin capabili să le facă față

celor din în jurul nostru
care, ca și cei de atunci,

îi ponegresc.

Împotriva oamenilor care 
ne pot agresa pe internet,

spunând lucruri despre noi,

nu știu dacă avem cum să ne apărăm acum

altfel decât să apelăm la un psiholog
pentru starea noastră emoțională.

Pot spune, bazându-mă 
pe ce am învățat în copilărie:

„Nu-mi pasă ce-mi spui." Bine?

Asta dacă nu mă împiedici 
să-mi ating un obiectiv.

Atunci trebuie să mă orientez cumva.

Dacă e vorba de o persoană 
rasistă, de o persoană sexistă

sau de o persoană cu vreo
prejudecată culturală,

chiar vreau să știu.

Nu vreau să se ascundă.

Vreau să spună tot ce are de spus.

Apoi voi spune, „Bine, 
ăsta ești, așa gândești.

Deci ce trebuie să fac acum?
Pentru că îmi stai în cale.

Sap pe sub tine, te ocolesc, 
sar peste tine

sau aleg altă direcție
pentru a ieși unde trebuie?”

Da, durează mai mult.
Necesită mai mult efort,

dar într-un fel e același lucru.

Cred că ar trebui să luăm 
note cât putem de mari,

dar dacă nu obținem cele mai mari note,

nimeni nu ar trebui să ne judece.

Poate avem alte ambiții

pentru realizarea cărora 
e irelevantă media de trecere

la care se raportează alte persoane.

Când abordezi un subiect
pe care nu îl cunoști bine,

care e metoda ta de a învăța?

Mulțumesc. Bună întrebare.

Citesc lucruri care mă ajută să înțeleg
modul în care gândesc ceilalți.

Dacă sunt pedagog, vreau să fiu informat,

pentru că atunci când vorbești cu mine,
și pot înțelege ceea ce simți,

îți pot ghida receptorii pentru a învăța.

Nu trebuie să te oblig
să fii la nivelul meu.

Nu e corect. Eu sunt 
pedagogul, nu tu.

Tu ești persoana curioasă.

Așa că te voi întâmpina pe teritoriul tău.

Ceea ce fac pentru public,
aproape peste 80%,

are la bază simțul datoriei,

nu ambiția.

Ce îți dă simțul datoriei?

Faptul că pot face ceva.

Iar dacă o pot face mai bine decât alții

și este pentru binele societății,

aș fi iresponsabil dacă nu aș face-o.

Subtitrare și sincronizare Simona Ioniță
(Amara.org community)