Era începutul anului 1863, și sistemul de metrou încă neinaugurat al Londrei, primul din lume, provoca rumoare în oraș. Să sapi o groapă sub oraș și să pui o cale ferată înăuntru părea ceva de domeniul viselor. În baruri această idee era luată peste picior, și un preot local a acuzat compania de căi ferate că încearcă să ajungă în iad. Majoritatea oamenilor doar credeau că proiectul, care a costat mai mult de 100 de milioane de dolari în banii de astăzi, nu va funcționa niciodată. Dar a funcționat. Pe 1 ianuarie 1863, 30.000 de oameni s-au aventurat sub pământ pentru a călători cu primul metrou din lume pe o porțiune de 6,5 Km în Londra. După trei ani de construcții și câteva eșecuri, compania de căi ferate Metropolitan era gata de afaceri. Oficialii orașului răsuflau ușurați. Fuseseră disperați să găsească o metodă pentru a reduce aglomerația teribilă de pe străzi. Londra, la acel moment cel mai mare și mai prosper oraș al lumii, era într-o stare permanentă de blocaj, având care, zarzavagii, vaci, și navetiști blocând străzile. Un vizionar al epocii Victoriene, Charles Pearson, s-a gândit pentru prima dată să pună căi ferate sub pământ. A susținut trenurile sub pământ în anii 1840, dar oponenții săi credeau că ideea nu este practică deoarece la acel moment căile ferate aveau doar tuneluri scurte sub dealuri. Cum era posibil să duci o cale ferată prin centrul unui oraș? Răspunsul era un sistem simplu, numit „taie și acoperă.” Muncitorii săpau un șanț imens, construiau un tunel din arcade de cărămidă, și reumpleau gaura peste tunelul nou construit. Deoarece acest lucru era disruptiv și necesita demolarea clădirilor de deasupra tunelurilor, o mare parte din linii s-au construit sub străzi existente. Bineînțeles, au fost și accidente. Odată, o furtună puternică a inundat canalizările din apropiere, și a ieșit prin zona excavată, întârziind proiectul cu câteva luni. Dar imediat cum Metropolitan Railway s-a deschis, londonezii s-au grăbit să călătorească cu noile trenuri. Metropolitan a devenit repede o parte vitală a sistemului de transport londonez. Linii adiționale au fost construite repede și noi suburbii au crescut în jurul stațiilor. Magazinele universale au fost deschise lângă calea ferată, și compania feroviară a creat chiar și atracții, cum ar fi o roată înaltă cât 30 de etaje în Earls Court pentru a aduce turiștii cu trenul. În 30 de ani, sistemul de metrou londonez acoperea 80 de kilometri, cu linii în centrul orașului funcționând în tuneluri, și trenuri suburbane operând la suprafață, deseori pe terasamente. Dar Londra încă era în creștere, și toată lumea își dorea să fie conectată la sistem. La sfârșitul anilor 1880, orașul devenise prea încărcat de clădiri, canalizări și cabluri electrice pentru tehnica „taie și acoperă”, așa că un nou sistem trebuia inventat. Folosind o mașină numită Greathead Shield, o echipă de doar 12 muncitori putea străpunge pământul, săpând tuneluri subterane adânci prin pământul Londrei. Noile linii, numite „tubes”, erau la adâncimi diferite, dar în general în jur de 25 de metri mai adânc decât liniile „taie și acoperă”. Asta însemna că construcția lor nu va deranja nimic de la suprafață, și era posibilă săparea sub clădiri. Prima linie „tube”, City și South London, a fost deschisă în 1890 și a avut un succes atât de mare încât alte șase linii au fost construite în următorii 20 de ani. Această isteață nouă tehnologie a fost folosită chiar și la săparea unor linii sub fluviul Londrei, Tamisa. La începutul secolului XX, Budapesta, Berlin, Paris, și New York construiseră fiecare câte un metrou. Iar astăzi, existând mai mult de 160 de orașe din 55 de țări ce folosesc șinele subterane pentru a combate aglomerația, le putem mulțumi lui Charles Pearson și Metropolitan Railway pentru că ne-au pus pe drumul cel bun.