În ultimii ani, i-am umilit
public pe bărbați.

Era nevoie de asta.

(Aplauze)

Dar apoi m-am gândit
că trebuie să facem ceva mai mult.

Așa cum spune prietenul meu, Tony Porter,

trebuie să găsim o cale
să-i tragem la răspundere.

Tatăl meu m-a abuzat sexual
de când aveam cinci ani.

Venea în camera mea în toiul nopții.

Părea că e în transă.

Abuzul a continuat până la 10 ani.

Când am încercat să mă opun,

când am fost în stare să spun nu,

a început să mă bată.

Spunea că sunt proastă.

Și mincinoasă.

Abuzul sexual a încetat când aveam 10 ani,

dar, de fapt, nu s-a terminat niciodată.

M-a schimbat.

Eram plină de anxietate, vinovăție
și rușine în tot acest timp

și nu știam motivul.

Îmi uram corpul, mă uram pe mine,

mă îmbolnăveam des,

nu puteam să gândesc,

nu-mi aduceam aminte lucruri.

Eram atrasă de oameni periculoși,

pe care i-am lăsat, chiar i-am invitat,
să se poarte urât cu mine,

pentru că tatăl meu mă învățase
că asta este dragostea.

Am așteptat o viață întreagă
ca tata să-și ceară scuze.

Nu a făcut-o.

Nu a vrut.

Mai apoi, scandalurile recente
despre bărbați celebri

i-au scos la iveală unul după altul,

și mi-am dat seama

că n-am auzit niciodată un bărbat

care a comis un viol sau violență fizică

să ceară scuze public victimei sale.

Am început să mă întreb

cum ar arăta o scuză autentică, profundă?

A început să se întâmple ceva ciudat.

Am început să scriu,

iar vocea tatălui meu
a început să treacă prin mine.

A început să-mi spună ce făcuse

și de ce.

A început să-și ceară scuze.

Tata e mort de aproape 31 de ani

și totuși, în această explicație,

cea pe care am scris-o pentru el,

am descoperit puterea de a cere iertare

ca un mod de a merge înainte

în criza cu care ne confruntăm,

cu bărbații și femeile
pe care le-au abuzat.

Să-ți ceri iertare e o obligație sacră.

E nevoie de sinceritate deplină.

Necesită timp și o cercetare
profundă a sinelui.

Nu poate fi forțată.

Am descoperit că scuza are patru pași

și aș vrea să-i trecem în revistă.

Primul este să spui,
în detaliu, ce ai făcut.

Explicațiile nu trebuie să fie evazive.

„Îmi pare rău că te-am rănit"

sau „Îmi pare rău că te-am abuzat sexual"

nu rezolvă nimic.

Trebuie să spui ce s-a întâmplat.

„Am venit în cameră în toiul nopții

și te-am dezbrăcat."

„Te-am umilit întrucât eram 
invidios pe tine

și voiam să-ți subminez valoarea."

Eliberarea vine din explicații.

Scuza este aducerea aminte.

Leagă trecutul cu prezentul.

Arată că lucrurile
s-au întâmplat cu adevărat.

Al doilea pas este să te întrebi de ce.

Victimele sunt bântuite de acest de ce.

De ce? De ce a vrut tatăl meu
să-și abuzeze fiica cea mare?

De ce îmi izbea capul de pereți?

Tatăl meu

s-a născut mult mai târziu
după ceilalți copii.

A fost un accident
care a devenit „miracolul".

A fost adorat și tratat
ca un copil minune.

Dar se pare că adorarea nu este dragoste.

Adorarea este proiectarea

dorinței de perfecțiune a cuiva

asupra ta.

Tatăl meu a fost nevoit
să se ridice la acest ideal imposibil,

și astfel nu i-a fost îngăduit
să fie el însuși.

Nu avea voie să exprime tandrețe,

vulnerabilitate, curiozitate, îndoială.

Nu i s-a permis niciodată să plângă.

A fost obligat să ascundă
toate aceste sentimente,

și până la urmă au intrat în metastază.

Aceste sentimente reprimate
au devenit mai târziu Omul Umbră,

care a scăpat de sub control

și și-a dezlănțuit furia pe mine.

Al treilea pas este să-ți deschizi inima

și să simți ce a simțit victima
atunci când o abuzai.

Trebuie să lași să ți se sfâșie inima.

Trebuie să simți oroarea, trădarea

și impactul pe termen lung
al abuzului tău asupra victimei.

Trebuie să accepți suferința
pe care ai provocat-o.

Iar al patrulea pas

este să-ți asumi responsabilitatea
pentru ceea ce ai făcut

și să îndrepți lucrurile.

Așadar, de ce ar vrea cineva să treacă
prin acest proces groaznic și umilitor?

De ce să-ți provoci atâta suferință?

Pentru că e singurul lucru
care te va elibera.

E singurul lucru care va elibera victima.

Nu ți-ai distrus doar victima.

Te-ai distrus singur.

Nimeni nu poate face rău altuia

fără să sufere el însuși
de pe urma efectelor.

Se creează o forță incredibil
de întunecată și murdară,

care se răspândește în toată existența ta.

Din scrisoarea de iertare am învățat ceva

despre perspectiva
din care trebuie să privim

pentru a înțelege
problema violenței bărbaților

căreia i-am supraviețuit
eu și un miliard de alte femei.

De cele mai multe ori apelăm la pedeapsă.

Este primul nostru instinct,

dar deși pedeapsa e uneori eficientă,

nu este suficientă de una singură.

Tata m-a pedepsit.

Am fost învinsă,

am fost distrusă.

Cred că pedeapsa ne întărește,
dar nu ne educă.

Umilința nu e revelație.

Avem nevoie să creăm un proces
care poate implica pedeapsa,

astfel încât să deschidem calea

prin care bărbații se pot transforma
și pot deveni altcineva.

Mi-am urât tatăl foarte multă vreme.

Doream să moară. Să fie la închisoare.

Însă acea furie m-a ținut legată
de trecutul tatălui meu.

Ce voiam cu adevărat
nu era doar ca tata să fie oprit.

Voiam să se schimbe.

Voiam să-și ceară iertare.

Asta doream.

Nu vrem să-i distrugem pe bărbați,

nu vrem doar să fie pedepsiți.

Vrem ca ei să ne vadă pe noi,
victimele pe care le-au rănit,

și vrem să le pară rău

și să se schimbe.

Chiar cred că se poate.

Și că este drumul nostru de urmat.

Dar e nevoie ca bărbații să ni se alăture.

Avem nevoie ca bărbații să fie curajoși
și să facă parte din această schimbare.

Mi-am petrecut mare parte din viață
umilindu-i pe bărbați,

iar acum sunt aici,

în clipa de față,

să vă cer să rezolvați problema.

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Vă mulțumesc.

(Aplauze)

Mulțumesc, mulțumesc.

(Aplauze)