Cum vom învăța în viitor?

Eu am o variantă,

dar ca să v-o prezint,

trebuie să vă povestesc ceva

pentru a fixa cadrul.

Am încercat să aflu

de unde provine

sistemul nostru educațional.

Putem scruta trecutul îndepărtat,

dar dacă privim organizarea
prezentului sistem educațional,

e ușor să ne dăm seama
de unde provine.

Are 300 de ani

și provine de la ultimul

și cel mai mare imperiu al planetei.
[„Imperiul Britanic”]

Imaginați-vă că încerca să conducă show-ul,

să conducă întreaga planetă,

fără calculatoare și telefoane,

prin date scrise de mână pe bucăți de hârtie

și transmise pe mare cu vaporul.

Dar victorienii au reușit.

Au făcut ceva uimitor.

Au creat un calculator global

făcut din oameni.

E încă prezent.

Se numește aparatul birocratic-administrativ.

Pentru a funcționa,

aparatul are nevoie de foarte mulți oameni.

Pentru a produce acești oameni,
au realizat un alt aparat:

școala.

Școlile produceau oamenii

care, mai apoi, deveneau angrenajele

mașinăriei birocratic-administrative.

Trebuiau să fie identici.

Trebuiau să știe trei lucruri:

să scrie corect pentru că datele erau scrise de mână;

să știe să citească

și să poată face înmulțiri,

împărțiri, adunări și scăderi din cap.

Trebuiau să fie atât de uniformi,
încât să se poată lua unul din Noua Zeelandă

și trimite în Canada

și să fie imediat funcțional.

Victorienii au fost ingineri desăvârșiți.

Au meșterit un sistem atât de robust,

încât îl avem și azi,

producând în continuare oameni identici

pentru un aparat care nu mai există.

Imperiul a apus,

ce facem cu acest design

ce produce oameni identici

și cum vom evolua

dacă-l vom schimba?

[„Școala de azi e depășită”]

O afirmație destul de dură.

Am spus că școala de azi e depășită.

Nu că e la pământ.

E la modă afirmația că sistemul educațional e la pământ.

Nu-i așa. E construit minunat.

Doar că nu mai avem nevoie de ea.
E depășită.

Ce fel de slujbe avem acum?

Funcționarii sunt calculatoarele.

Cu miile, în fiecare birou.

Și există oamenii care ghidează aceste calculatoare

pentru a-și face treaba de funcționar.

Acești oameni nu trebuie să scrie frumos.

Nu trebuie să poată înmulți din cap.

Nu trebuie neapărat să știe să citească.

De fapt, trebuie să știe să citească cu discernământ.

Asta e azi, dar nu știm

cum vor arăta slujbele mâine.

Știm că lumea va munci de oriunde dorește,

oricând dorește, în orice fel dorește.

Cum pregătește școala de azi

pentru lumea de mâine?

Am dat de această întrebare din pură întâmplare.

Predam programare

în New Delhi, cu 14 ani în urmă.

Și chiar lângă locul meu de muncă era o mahala.

Și mă-ntrebam cum oare vor putea vreodată

acei copii învăța să programeze?

Sau n-ar trebui să învețe?

În același timp, aveam și mulți părinți,

oameni cu bani, care aveau calculatoare

și care îmi tot spuneau: „Știți, fiul meu,

cred că e talentat

pentru că face lucruri minunate la calculator.

Și fiica mea – e clar superinteligentă.”

Și așa mai departe. Brusc mi-am pus întrebarea:

„Cum vine asta? Toți bogații au

copii extraordinar de talentați?

(Râsete)

Cu ce greșeau săracii?

Am făcut o gaură în peretele despărțitor

al mahalalei de lângă biroul meu

și am montat un calculator dincolo,
să văd ce se întâmplă

dacă pun un computer în fața unor copii
care nu vor avea niciodată așa ceva,

nu știu engleză, nu știu ce-i aia Internet.

Copiii se năpusteau înăuntru.

Era la un metru de pământ și ziceau:
„Ce-o fi asta?”

Iar eu le spuneam: „Nu știu.”

(Râsete)

Ziceau: „De ce-ai pus asta aici?”

Iar eu: „Așa.”

Și ei: „Putem să-l atingem?”
Iar eu: „Dacă vreți, da.”

Și am plecat.

După vreo opt ore,

i-am găsit pe net învățând unul de la altul
cum să navigheze.

Am zis. „Imposibil –

Cum e posibil așa ceva? Ei un știu nimic.”

Colegii mi-au zis: „Nu, soluția e simplă.

Precis că unul dintre studenți a trecut pe la ei

și le-a arătat cum să folosească mouse-ul.”

„Da, posibil.” – am recunoscut eu.

Am repetat experimentul.
Am plecat la 500 km de Delhi,

într-un sat extrem de izolat

în care șansele unui inginer
programator în trecere

erau foarte mici. (Râsete)

Am repetat experimentul acolo.

N-aveam unde să stau,
așa că mi-am montat calculatorul,

am plecat și am revenit după câteva luni

găsind copiii jucând jocuri pe el.

Când m-au văzut, mi-au zis:

„Vrem un procesor mai rapid
și un mouse mai bun.”

(Râsete)

Le-am spus: „Cum de știți toate astea?”

Mi-au spus ceva foarte interesant.

Pe un ton iritat, au zis:

„Ne-ai dat o sculă care știe numai engleză,

așa că a trebuit să învățăm singuri engleza
ca s-o putem folosi.” (Râsete)

Ca profesor, a fost pentru prima dată

când am auzit cuvintele: „să învățăm singuri”
rostite atât de natural.

Iată un moment din acei ani.

Aici e prima zi de Gaură-n Perete.

La dreapta e un copil de opt ani.

La stânga sa e elevul. Ea are șase ani.

El o învață cum să navigheze.

Apoi în alte părți ale țării.

Am repetat asta de mai multe ori,

rezultatul fiind de fiecare dată același.

[„Filmul Gaură-n Perete - 1999"]

Un copil de opt ani explicându-i
surorii mai mari ce să facă.

În sfârșit, o fată explicând în marathi ce este,

zicând: „e înăuntru un procesor.”

Am început să public.

Am publicat peste tot.
Am măsurat și am notat totul

și am zis că, în nouă luni, un grup de copii

lăsați singuri cu un computer
în orice limbă

va atinge același standard
ca o secretară din Occident.

Am văzut asta întâmplându-se mereu.

Dar eram curios ce altceva mai pot face,

dacă pot atât de multe.

Am început să experimentez alte teme

printre care, de exemplu, pronunția.

Există o comunitate de copii în sudul Indiei

a cărei pronunție în engleză e foarte rea,

dar ei au nevoie de pronunție deoarece asta
le va îmbunătăți condițiile de lucru.

Le-am dat un calculator cu un program
de conversie vorbire-text

și le-am spus: „Vorbiți-i până când scrie ce ați spus.”

(Râsete)

Au făcut asta și... ia uitați-vă!

Computer: Mă bucur să vă întâlnesc.
Copil: Mă bucur să vă întâlnesc.

Sugata Mitra: Am încheiat cu imaginea

acestei tinere pentru că eu cred că mulți o știți.

Acum e la o centrală telefonică din Hyderabad

și posibil să vă fi torturat
pe tema plății cu cardul

într-o engleză foarte curată.

Lumea apoi a zis: „Cât de departe
se poate merge cu asta?”

Unde vom ajunge?

Am decis să-mi distrug propriul argument

prin avansarea unei presupuneri absurde.

Mi-am formulat o ipoteză ridicolă.

Tamila e o limbă din India de sud și m-am întrebat

dacă ar putea niște copii de limbă tamil,
dintr-un sat din sudul Indiei

să învețe, cu un simplu calculator, în engleză,

biotehnologia replicării ADN-ului.

Și mi-am zis că îi voi nota. Vor primi un zero.

Petrec câteva luni,
îl las pentru câteva luni,

mă întorc, ei primesc încă un zero.

Mă duc înapoi la laborator și zic:
e nevoie de profesori.

Am găsit un sat în sudul Indiei.
Se numea Kallikuppam.

Am montat acolo calculatoarele „Gaură-n Perete”,

am descărcat de pe net tot felul de chestii
despre replicarea ADN-ului,

pe cele mai multe dintre ele
nici eu nu le înțelegeam.

Copiii au venit în grabă
și au zis: „Ce-i asta?”

Le-am spus: „E ceva foarte specific,
foarte important. Dar totul e în engleză.”

Iar ei au zis: „Dar cum o să înțelegem
cuvinte englezești atât de lungi,

diagramele și chimie?”

Am reușit să dezvolt o nouă metodă pedagogică

pe care am aplicat-o. Și le-am zis:
„Nu am nici cea mai vagă idee.”

(Râsete)

„Și oricum, eu plec.”

(Râsete)

Așa că i-am lăsat pentru câteva luni.

Au primit un zero. I-am notat.

M-am întors peste două luni

și copiii au năvălit peste mine zicând:
„Nu am înțeles nimic.”

Mi-am zis: „Ei bine, la ce mă puteam aștepta?”

Și am zis: „OK, dar cât de mult v-a luat

să vă dați seama
că nu puteți înțelege nimic?”

Au răspuns: „Încă nu am renunțat.

Ne uităm la el în fiecare zi.”

Și eu: „Ce? Nu înțelegeți aceste ecrane

și continuați să vă holbați la ele
de două luni? Pentru ce?”

Și fetița pe care o vedeți acum

și-a ridicat mâna și mi-a spus într-o
combinație stâlcită de tamilă și engleză:

„Pe lângă faptul

că replicația greșită a moleculelor
de ADN duce la boli,

nu am mai înțeles nimic.”

(Râsete) (Aplauze)

Așa i-am testat.

Am obținut o imposibilitate educațională,
de la zero la 30 de procente

în două luni de arșiță tropicală,

sub un copac, cu un calculator,
într-o limbă pentru ei necunoscută,

făcând ceva ce era la un deceniu
de vârsta lor.

Absurd. Dar trebuia să urmez
baremul de normă victoriană.

30% înseamnă eșec.

Cum să-i trec? Trebuie să obțină
încă 20 de procente.

N-am putut găsi un învățător.
Am găsit doar o prietenă a lor,

o fată de 22 de ani, contabilă,

care se juca tot timpul cu ei.

Am întrebat-o: „Ai putea să-i ajuți?”

Ea a zis: „Nu, deloc.

N-am făcut ore de științe la școală.
Habar n-am

ce fac toată ziua sub acel copac.
Nu vă pot ajuta.”

Și eu: „Îți spun eu cum să faci.
Folosește metoda bunicii.”

Ea întrebă: „Cum e aia?”

Iar eu: „Stai în spatele lor.

Orice ar face, le spui:

'Uau, cum ați făcut asta?

Ce-i la următoarea pagină? La vârsta voastră
nu știam să fac asta.'

Știți cum fac bunicile.”

Și ea a făcut așa timp de două luni.

Procentajul a sărit la 50%.

Kallikuppam a ajuns din urmă

școala mea control de la New Delhi,

o școală privată bogată cu profesor
de biotehnologie calificat.

Când am văzut acel grafic, am știut că asta-i calea
de a echilibra straturile sociale.

Aici e în Kallikuppam.

(Copii vorbind) Neuroni... comunicare.

N-am filmat bine. Lucru de amator,

dar, după cum v-ați dat seama,

vorbea despre neuroni, cu mâinile așa,

zicea că neuronii comunică.

La 12 ani.

Deci, ce fel de slujbe vor fi?

Știm ce fel de slujbe sunt acum.

Cum va fi educația? Știm cum e acum,

copii cu telefonul mobil într-o mână

mergând fără chef la școală,
luându-și ghiozdanul în cealaltă mână.

Cum va fi mâine?

Poate că nu va fi nevoie
să mergem la școală deloc?

Poate că atunci când va trebui să știi ceva

vei putea afla în două minute?

Poate că – o ipoteză devastatoare,

ipoteză reliefată pentru mine de Nicholas Negroponte –

ar fi că ne îndreptăm

spre un viitor în care cunoașterea va fi depășită?

Groaznic. Doar suntem homo sapiens.

Cunoașterea ne diferențiază de maimuțe.

Dar priviți problema astfel:

Au fost nevoie de 100 de milioane de ani

pentru ca maimuța să se ridice

și să devină homo sapiens.

Ne-au trebuit doar 10.000 de ani
pentru a depăși cunoașterea.

Ce realizare!

dar trebuie să integrăm asta în propriul viitor.

Încurajarea pare a fi cheia.

Uitându-vă la Kuppam,

uitându-vă la toate experimentele
pe care le-am făcut,

a fost o simplă încurajare. „Uau”,
salutarea învățăturii.

Sunt dovezi din neurologie.

Partea reptiliană a creierului, din centrul său,

când este amenințată, deconectează tot restul,

deconectează cortexul prefrontal,
părțile răspunzătoare pentru învățat,

deconectează totul.

Pedeapsa și examinările sunt amenințări.

Luăm copiii, îi facem să li se deconecteze creierul,

apoi poruncim: „Învață!”

De ce s-a creat un astfel de sistem?

Pentru că era necesar.

Era o perioadă din Epoca Imperiilor

când era nevoie de oameni care să poată
supraviețui sub amenințări.

Când ești de unul singur în tranșee,

dacă ai putut supraviețui e OK,
ai trecut examenul.

Dacă nu, l-ai picat.

Dar Epoca Imperiilor a apus.

Ce se întâmplă cu creativitatea
în vremurile noastre?

Trebuie să reînclinăm balanța

de la amenințare spre plăcere.

Am venit înapoi în Anglia
în căutare de bunici.

Am pus bilețele și anunțuri cu textul:

„Dacă sunteți o bunică britanică, dacă aveți
conexiune bună și cameră web,

ați putea să-mi acordați o oră pe săptămână gratis?”

S-au anunțat 200 în primele două săptămâni.

Cunosc mai multe bunici britanice
decât oricine în univers. (Râsete)

Se numesc: Norul Bunicuțelor.

Norul Bunicuțelor e pe Internet.

Dacă un copil e în bucluc, chemăm o Bunicuță.

Ea intră pe Skype și rezolvă lucrurile.

Le-am văzut în acțiune dintr-un sat numit Diggles

din nord-vestul Angliei,

într-un sat adânc înfipt în Tamil Nadu, India,

aflat la 9500 km.

S-a făcut treabă doar cu un singur gest din străbuni.

„Șșșșt.”

OK?

Priviți!

Bunică: Nu mă puteți prinde. Voi spuneți.

Nu mă puteți prinde.

Copii: Nu mă puteți prinde.

Bunică: Eu sunt Omul de Turtă-dulce.
Copii: Eu sunt Omul de Turtă-dulce.

Bunică: Excelent! Foarte bine!

SM: Deci, ce se-ntâmplă aici?

Cred că ar trebui

să privim învățarea

ca fiind produsul auto-organizării educaționale.

Dacă se permite auto-organizarea
procesului educațional,

se produce învățarea.

Nu e vorba de a face ca învățarea să se producă.

Ci de a o lăsa să se producă.

Profesoara declanșează procesul,

apoi se retrage cu venerație

și privește cum se întâmplă învățarea.

Cred că la asta se referă toate astea.

Dar cum o să știm?
Cum ne vom da seama de asta?

Vreau să construiesc

aceste Medii de Învățare Auto-Organizate.

În esență, sunt combinații de

conexiune bună de Internet,
colaborare și încurajare.

Am încercat în foarte multe școli.

Am încercat-o în toată lumea, și cadrele didactice

de obicei se repliază și spun: „Se întâmplă de la sine?”

Le răspund: „Da, de la sine.”
„De unde știți?”

Iar eu: „Nu i-ați crede pe copiii care mi-au spus

și nici de unde sunt ei.”

Iată un MIAO în funcțiune.

(Copii vorbind)

Asta e în Anglia.

El răspunde de ordine și respectarea legii,

țineți minte, e fără profesori.

Fată: Numărul total de electroni nu-i egal
cu numărul total de protoni – SM: Australia

Fată: – de unde rezultă o încărcătură
absolută pozitivă sau negativă.

Încărcătura absolută a unui ion
este egală cu numărul de protoni

minus numărul de electroni.

SM: Cu un deceniu înainte de vârsta ei.

Astea sunt MIAO-urile. Cred că avem nevoie
de o curiculă de întrebări importante.

Deja ați auzit despre asta.
Știți ce înseamnă.

Cândva oamenii din Epoca de Piatră

ședeau și se uitau la cer întrebându-se:

„Ce-or mai fi licăririle acelea?”

Au făcut prima curiculă, noi am scăpat din vedere
aceste minunate întrebări.

Am simplificat totul la tangenta unui unghi.

Dar asta nu e prea atrăgător.

Pentru un copil de nouă ani,
problema ar trebui pusă astfel:

„Dacă un meteorit e pe cale de a lovi Pământul,

cum ai putea afla dacă o va face sau nu?”

Dacă întreabă: „Ce? Cum?”,

îi spui: „Cuvintele magice sunt: tangenta unui unghi”

și îl lași singur. Va afla el.

Iată câteva imagini din MIAO.

Am testat întrebări de neimaginat –

„Când a început lumea? Cum se va sfârși?” –

cu copii de nouă ani.

Aceasta e despre ce se întâmplă
cu aerul pe care-l inspirăm.

Asta-i făcută de copii fără niciun fel de ajutor
de la profesori.

Profesorul doar pune întrebarea

și se retrage să admire răspunsul.

Ce-mi doresc?

Îmi doresc

să punem la cale viitorul procesului de învățare.

Nu vrem să fim piese de schimb

ale marelui computer uman, este?

Deci trebuie să proiectăm
un viitor proces de învățare.

Și sunt nevoit – țineți-vă bine,

sunt nevoit să pun asta în cuvinte exacte

pentru că, știți, e foarte important.

Doresc să contribui la proiectarea
unui viitor proces de învățare

prin sprijinirea copiilor din întreaga lume

în accesarea minunii proprii
și capacității lor de cooperare.

Ajutați-mă să construiesc această școală!

Se va numi Școala din Norul Informațional.

Va fi o școală la care copiii merg
în aventuri intelectuale,

animați de întrebările importante
puse de mediatorii lor.

Vreau să fac asta

prin construirea unei facilități
unde aș putea studia asta.

E o facilitate practic fără oameni.

O singură bunicuță

se ocupă de sănătatea și siguranța muncii.

Restul e în nor.

Becurile se aprind și sting de către nor etc., etc.,

totul se face din nor.

Dar aș dori să faceți altceva.

Puteți realiza Medii de Învățare Auto-Organizate

acasă, la școală, în afara școlii, în cluburi.

Sunt foarte ușor de realizat.
Există un documentar bun

produs de TED care vă arată cum să faceți asta.

Dacă doriți, vă rog faceți asta

pe toate continentele

și trimiteți-mi datele

pe care le voi centraliza,
le voi muta în Școala Norilor

și voi realiza viitorul învățării.

Aceasta e dorința mea.

Un singur lucru adaug.

Vă voi duce pe culmile Himalaiei.

La 3600 de metri altitudine,
într-o atmosferă rarefiată,

am montat odată două calculatoare
Gaură-n Perete

și copiii s-au năpustit asupra lor.

Această fetiță mă urmărea peste tot.

I-am spus: „Știi, vreau să dau tuturor
câte-un calculator, fiecărui copil.

Nu știu, ce să fac?”

Încercam să o pozez discret.

Brusc și-a ridicat mâna așa și mi-a spus:

„Dă-i drumul!”

(Râsete) (Aplauze)

Cred că a fost un sfat bun.

Îi voi urma sfatul. Voi lăsa vorbele.

Mulțumesc. Mulțumesc mult.

(Aplauze)

Mulțumesc. Mulțumesc. (Aplauze)

Mulțumesc mult. Uau. (Aplauze)