Imaginați-vă o lume
în care vedeți numere și litere în culori
chiar dacă sunt scrise cu negru,
în care muzica și vocile aduc cu sine un vârtej
de forme colorate în mișcare,
în care cuvintele și numele îți umplu gura
cu arome neobișnuite.
Închisoarea are gust de șuncă rece și tare,
în timp ce Derek are gust de ceară de urechi.
Bine ați venit în lumea sinesteziei,
fenomenul neurologic
care asociază două sau mai multe simțuri la 4% din populație.
Un sinestet poate nu doar să îmi audă vocea,
dar și să o vadă,
să îi simtă gustul,
sau s-o perceapă ca pe o senzație fizică.
Având aceeași origine cu anestezia,
care înseamnă „fără nicio senzație”,
sinestezia înseamnă mai multe senzații la un loc.
Având un tip, cum ar fi, de exemplu, auzul colorat,
ai 50% șanse să ai un al doilea,
al treilea,
al patrulea tip.
O persoană din 90 experimentează grafemele,
elementele scrise ale limbii,
cum sunt literele,
numeralele,
și semnele de punctuație,
ca fiind saturate cu culoare.
Unele chiar au gen și personalitate.
Pentru Gail, numărul 3 e atletic și energic,
9 este o fată superficială și elitistă.
Pe de altă parte, unitățile de sunet ale limbii,
sau fonemele,
evocă gusturi sinestetice.
Pentru James, facultatea are gust de cârnat,
la fel ca mesaje și cuvinte similare
care se termină în englezescul -age.
Sinestezia e mai degrabă o trăsătură,
la fel ca a avea ochi albaștri,
și nu o boală
pentru că nu e nimic în neregulă.
De fapt, toate „implicațiile” adiționale
îi înzestrează pe sinesteți cu memorie superioară.
De exemplu, o fată se întâlnește cu cineva pe care l-a cunoscut cu mult timp în urmă.
- Hai să vedem, avea un nume verde.
D-urile sunt verzi:
Debra,
Darby,
Dorothy,
Denise.
Da! Numele ei e Denise!
Odată ce au fost stabilite în copilărie,
asocierile pe perechi rămân fixate pe viață.
Sinesteții moștenesc o înclinație biologică
pentru hiperconectarea neuronilor cerebrali,
dar apoi trebuie să fie expuși unor artefacte culturale,
cumar fi calendarele,
denumirile pentru mâncare,
și tipurile de alfabet.
Uimitor, modificarea unei singure nucleotide
în ADN-ul unei persoane modifică percepția.
În acest fel, sinestezia oferă o cale
de înțelegere a diferențelor subiective,
felul în care doi oameni pot să vadă același lucru în mod diferit.
Spre exemplu, Sean, căruia îi place mâncarea cu gust albastru,
cum ar fi laptele, portocalele și spanacul.
Gena intensifică conexiuni firești
între zona gustului situată în lobul său frontal
și zona culorii undeva mai în spate.
Dar să presupunem că la altcineva
gena ar acționa în zone non-senzoriale.
Ați avea atunci abilitatea de a stabili o legătură
între lucruri care aparent nu au nimic în comun,
și asta este definiția metaforei,
a vedea asemănarea în ceea ce e diferit.
Nu-i de mirare că sinestezia e mai des întâlnită
la artiști care excelează în a face metafore,
ca de exemplu romancierul Vladimir Nabokov,
pictorul David Hockney,
și compozitorii Billy Joel
și Lady Gaga.
Dar de ce noi ceilalți, non-sinesteții,
înțelegem metafore ca „brânză iute”
sau „persoană dulce”?
Se întâmplă ca vederea,
sunetul
și mișcarea
se apropie într-atât deja
încât chiar și ventrilocii nepricepuți ne conving
că păpușa vorbește.
Filmele, de asemenea, ne pot convinge
că sunetul vine din gura actorilor
și nu de la sistemul de sunet.
Așadar, în interior suntem cu toții sinesteți,
în exterior nedându-ne seama de perechile senzoriale
care se stabilesc tot timpul.
Cross-talk-ul la nivel mental este regula
și nu excepția.
Și asta e dulceață pentru urechile mele!