Ce e dragostea? E un termen dificil de definit, pentru că uzanța sa e foarte vastă. Pot iubi jogging-ul, pot iubi o carte sau un film. Pot iubi un şniţel. Îmi pot iubi soţia. (Râsete) Dar e o mare diferenţă între un şniţel şi soţia mea, de exemplu. Asta pentru că, dacă preţuiesc şniţelul, şniţelul nu mă preţuieşte la rândul său, în timp ce soţia mea mă numeşte „soarele” vieţii ei. (Râsete) Doar o altă conştiinţă doritoare mă poate defini ca pe o fiinţă dezirabilă. Știu asta şi atunci pot defini dragostea ca dorinţa de a fi dorit. De unde eterna întrebare a iubirii: cum să devii şi să rămâi dezirabil? Demult, răspunsul la această dilemă consta în subordonarea vieţii la regulile comunităţii. Omul avea un rol de îndeplinit, în funcţie de sex, vârstă, statut social, şi era suficient să-l îndeplinească pentru a fi apreciat şi iubit de toată comunitatea. Gândiţi-vă la tânăra care trebuie să rămână fecioară înainte de căsătorie. Gândiţi-vă la mezin care trebuie să asculte de fratele mare, care la rândul lui trebuie să asculte de părinte. Dar a apărut un fenomen începând cu secolul XIII, dar mai ales odată cu Renaşterea, în Occident, care a provocat cea mai mare criză de identitate din istoria umanităţii. Acest fenomen e modernitatea. O putem rezuma printr-un proces triplu. În primul rând: un proces de raţionalizare a cercetării ştiinţifice, care a accelerat progresul tehnic. Apoi, un proces de democratizare politică care a dezvoltat drepturile individului. Şi în final, un proces de raţionalizare a producţiei economice şi de liberalizare a schimburilor comerciale. Aceste trei procese împreună au anulat complet toate reperele tradiţionale ale societăţii occidentale. Consecinţa pentru individ e radicală. Individul e de-acum liber să aprecieze sau să dispreţuiască o anume atitudine, o anume alegere, un anumit subiect. Dar propria sa persoană se confruntă cu libertatea celorlalţi de a-l preţui sau disprețui. Adică, altădată îmi asiguram valoarea, subordonându-mă autorităţilor vremii. Acum e evaluată la bursă. Pe piaţa liberă a dorinţelor individuale, îmi negociez în fiecare zi valoarea. De unde şi angoasa omului contemporan. Obsesia: „sunt dorit, cât de mult?” „Câţi oameni mă vor iubi?” Şi cum răspundem la această neliniște? Acumulând în manieră isterică simbolurile dezirabilităţii. (Râsete) Eu numesc această acumulare, ca și alţii, capital de seducţie. Pe capitalul de seducţie se bazează în principal societatea noastră de consum. Raportat la consumerism, spunem că era noastră e materialistă. Dar e fals! Acumulăm obiecte ca să comunicăm cu alte suflete. Să le facem să ne iubească, să le seducem. Deloc materialist şi foarte sentimental e un adolescent care cumpără o pereche nou-nouță de blugi, pe care îi deşiră la genunchi, ca să-i placă lui Jenifer. (Râsete) Consumerismul nu e materialism, ci materie înghiţită, sacrificată, în numele zeului Dragoste sau mai curând în numele capitalului de seducţie. Plecând de la această constatare despre dragostea actuală, cum vedem dragostea anilor viitori? Putem concepe două ipoteze: Prima constă în a paria pe o accentuare a procesului de capitalizare narcisistă. Ce formă va lua această accentuare, e prea devreme să spunem, pentru că depinde în mare parte de inovaţiile sociale şi tehnice, prin definiţie, dificil de prevăzut. Dar putem, de exemplu, să ne imaginăm un website de întâlniri, unde asemenea punctelor S'Miles, am funcţiona cu puncte de capital seducţie care variază în funcţie de vârstă, raport talie-greutate, diplomă, salariu, sau numărul de clickuri acumulate pe profilul meu. Sau ne putem imagina un tratament chimic pentru ruptura amoroasă, care slăbeşte sentimentul de ataşament. Există deja o emisiune pe MTV unde profesori de seducţie tratează tristețea din dragoste ca pe o boală. Aceşti profesori se numesc "pick-up artists". „Artist" în franceză e uşor, e artist, iar „pick-up" înseamnă ridicare, dar nu orice fel de ridicare, ci „ridicarea" de fete. Deci sunt „artişti în ridicarea fetelor”. (Râsete) Ei numesc durerea în dragoste „one-itis". În engleză e un sufix pentru „infecţie”. Deci putem traduce „one-itis" cu „infecţia unicului". E puțin dezgustător. Pentru „pick-up artists", să ai o fixaţie amoroasă pentru cineva înseamnă a-ţi pierde timpul, a-ţi delapida capitalul de seducţie, deci trebuie s-o eliminăm ca pe o boală, ca pe o infecţie. Ne mai putem imagina o utilizare amoroasă a hărţii genomice. Fiecare am purta-o cu noi, apoi ne-am arăta-o ca pe o carte de vizită şi-am verifica dacă seducţia ar putea antrena reproducerea. (Râsete) Desigur, această goană către seducţie, ca orice competiție feroce, va produce mari dezacorduri de satisfacţie narcisistă şi de aici multă singurătate, multă frustrare. va trebui să aşteptăm ca modernitatea însăşi, care stă la originea capitalului seducţie, să fie pusă în discuţie. Mă gândesc la reacţii comunitare de tip neofascist sau religios. Bine, dar un astfel de viitor nu e o fatalitate. Poate exista şi un alt mod în care să privim iubirea. Dar cum? Cum să renunţ la cererea isterică de a fi apreciat? Devenind conştient de propria nulitate. (Râsete) Și da, sunt nul. Dar nu vă faceţi griji. Şi voi sunteți. (Râsete) (Aplauze) Noi toţi suntem nuli. E uşor să demonstrăm această nulitate, deoarece, pentru a fi apreciat, eu aştept ca altcineva să mă dorească, deci n-am o valoare intrinsecă, n-am o valoare a mea. Cu toţii avem, sau ne prefacem că avem un idol, ne prefacem că suntem idolii cuiva, dar de fapt suntem impostori, ca domnul care trece pe stradă cu un aer indiferent, care de fapt a prevăzut şi a calculat totul, pentru ca privirile să fie îndreptate către el. Cred că dacă ne dăm seama de această ipocrizie generală, care ne privește pe toți, relaţiile amoroase vor fi paşnice. Tocmai pentru că vreau să fiu adorat până-n pânzele albe, şi susținut în toate alegerile mele, există o isterie a seducţiei. Deodată vreau să par perfect pentru ca celălalt să mă iubească. Vreau ca el să fie perfect ca să-mi întărească valoarea. Şi asta duce la cupluri obsedate de performanţă, care vor să se despartă la cea mai mică greşeală. Împotriva acestei atitudini, eu invoc tandreţea, dragostea ca tandreţe. Ce e tandreţea? Să fii tandru înseamnă să accepţi slăbiciunile celui iubit. Nu presupune transformarea într-un cuplu trist de îngrijitori. (Râsete) Din contră, există mult şarm, multă bucurie în tandrețe. Mă gândesc la un tip de umor care, din păcate, e puţin practicat şi care reprezintă un fel de poezie a stângăciei asumate, mă gândesc la autoironie. Pentru un cuplu care nu mai e întreţinut, susţinut de constrângerile tradiţiei, cred că autoironia e unul din cele mai bune mijloace pentru a dura. Există multă frumusețe și umanitate în a înțelege că sunt prea mic, că sunt nesemnificativ ca să-l înfrunt și să-l rănesc pe celălalt și vice-versa. Aș dori să închei această conferință, lăsându-vă să contemplați și să meditați asupra unei fraze pe care poate o știați deja, dar care cred că merită cu adevărat să fie redescoperită zilnic: „Suntem prea mărunți pentru a ne răni unii pe alţii.” (Muzica!)