Știți ce credea Aristotel? Aristotel credea că gândim cu inima, iar creierul doar răcește sângele care vine cald de la inimă după ce a gândit. Nu vi se pare de necrezut că una din cele mai sclipitoare minți din istoria umanității echivala creierul cu un calorifer? Cred că toți suntem de acord că Aristotel greșea aici. De vreo 10 ani investighez relația dintre inimă și creier. Practic, modul în care inima produce tulburări neurologice, ca accidentele cerebrale vasculare (ACV) și cum creierul cauzează probleme cardiologice, precum aritmiile. Pe parcursul cercetării am avut o mulțime de surprize. Ideea că gândim exclusiv cu creierul iar inima doar pompează sânge, nu e chiar așa. De exemplu, de câte ori zicem „a decide cu inima”? Ce are-a face bomba asta de mușchi cu luarea deciziilor? Sau poate cu intuițiile necesare pentru a lua decizii uneori? Un studiu de la Universitatea Cambridge a revoluționat ideea de a decide cu inima și a deschis poarta spre ceea ce numim „cercetarea luării deciziilor”. În acest studiu, câteva persoane au participat la un joc în care trebuiau să ia decizii bazate pe situații simulate pe calculator. Mereu aveau două opțiuni: una ar fi avut un rezultat favorabil, cealaltă un rezultat nefavorabil. În timpul jocului le-au fost monitorizate bătăile inimii pentru a afla cum reacționează inima înainte de luarea unei decizii. Cercetătorii au descoperit că înainte de a lua o decizie care ar avea un rezultat favorabil, inima bătea în ritm normal. Dar când luau o decizie cu un rezultat nefavorabil, inima bătea într-un ritm special. Cu alte cuvinte, se pare că inima știa înaintea creierului dacă decizia care urma să fie luată va avea un rezultat favorabil sau nu. Acum vă rog să rețineți asta, vom face un exercițiu, vom experimenta pe pielea noastră. Vă rog să închideți ochii. Toți, închideți ochii și tăceți, puneți mâinile pe genunchi până vă spun eu. În acest timp vreau să încercați să vedeți dacă vă puteți simți bătăile inimii. Foarte bine, deschideți ochii. Acum vă rog să ridicați mâna cei care v-ați simțit bătăile inimii. Perfect, cam 50%. Printre persoanele care au ridicat mâna probabil sunt mulți care au dezvoltată o capacitate numită interocepție. Ce e interocepția? Capacitatea de a simți mesajele pe care ni le trimite corpul. De exemplu, bătăile inimii. Înapoi la experimentul celor de la Cambridge, persoanele care au participat la joc au făcut același lucru ca dvs. și au fost clasificate în persoane cu interocepție bună sau cu interocepție slabă. Cea mai interesantă parte a experimentului e că cei cu interocepție bună luau decizii favorabile mai des decât cei cu interocepție slabă. Concluzia experimentului pare a fi că cei care au capacitatea de a detecta, decodifica și procesa mesajele trimise de inimă înainte de a decide, ar putea lua decizii mai bune. Sigur că, deși a fost un experiment revoluționar, trebuie confirmat și de alți oameni de știință în același mod. Totuși nu vi se pare că expresiile de genul „ascultă-ți inima” sau „am o presimțire” nu sunt chiar nepotrivite la momentul unei decizii? Dar cum interacționează astfel inima și creierul atunci când luăm o decizie? Există o zonă specifică în creier care e obiectul cercetării noastre: se cheamă insula, deoarece e ca o insulă sub cortexul cerebral, ascunsă, e superconectată cu întregul creier. E ca un mare aeroport local în care ajung și de la care pleacă toate conexiunile. Dar insula e conectată și cu alte organe, printre care inima și intestinele, așadar e și un aeroport internațional la care ajung și de la care pleacă toate conexiunile din afara creierului. Partea interesantă e că insula e numai neuroni, iar inima e numai mușchi. Deci dvs. vă puteți întreba: cum comunică două organe atât de diferite? Răspunsul e surprinzător fiindcă inima, ca și creierul, are neuroni. Aceste puncte albe pe care le vedeți pe inimă sunt neuroni, grupuri de neuroni la care ajung conexiuni care vin de la creier. Ce vedeți acum e o inimă tipică, e anatomia unei inimi. Ce s-a întâmplat de-a lungul umanității pentru ca o inimă ca asta să se transforme în simbolul universal al iubirii? Ce are-a face inima cu iubirea? În alt experiment, câteva persoane au fost rugate să aducă poze cu o persoană iubită și cu una indiferentă. Li s-a făcut un RMN special, numit RMN funcțional, care ne permite să vedem zonele creierului care sunt activate de anumiți stimuli sau anumite decizii. Am văzut astfel că atunci când persoanele priveau poza persoanei iubite, se iluminau zone asociate cu plăcerea și recompensa. Nu întâmplător, una din aceste zone era insula. Se pare că insula e implicată în unele funcții împreună cu alte zone ale creierului care ne permit să ne dăm seama că suntem îndrăgostiți de o persoană. Ne face să spunem: „Asta e persoana de care sunt îndrăgostit”. În plus, prin conexiunile ei cu creierul, prin conexiunile ei cu inima și intestinul, se face că atunci când suntem cu persoana iubită avem tahicardie, palpitații și senzația de fluturi în stomac când suntem îndrăgostiți. Așadar, ne îndrăgostim cu creierul nu cu inima. Gradul mare de interconexiune dintre creier și chiar insula are repercusiuni funcționale, dar și repercusiuni sub formă de probleme de sănătate. De exemplu, vreau să vă arăt un grafic: aici pe axa orizontală sunt lunile mai, iunie, iulie. Pe axa verticală e numărul de infarcte cardiace înregistrate în Munchen. În 2003 numărul infarctelor în aceste 3 luni a fost constant, nu au fost schimbări. În 2005, oarecum la fel. În mai 2006 tot la fel; în iunie și iulie a explodat numărul de infarcte în Munchen. Ce s-a întâmplat? Bine, mulți dintre voi v-ați dat seama că a fost Cupa Mondială de Fotbal. (Râsete) Fiecare meci al Germaniei e un vârf pe care îl vedeți pe grafic. Și mai interesant e că vârful 5 e meciul de sferturi de finală dintre Germania - Argentina, prefer să nu spun cum s-a terminat. (Râsete) Meciul ăsta îl urmărea acasă un prieten pe nume Hans. Hans stătea în fața televizorului și vedea primul și al doilea meci terminate strâns și decizia de penalti. Germania câștiga cu 4 la 2, mai rămânea ultimul penalti, Cambiasso se pregătea să lovească și Lehmann era în poarta Germaniei. Cambiasso a șutat, Lehmann a apărat, Germania s-a clasificat și Hans, echivalentul german al lui Tano Pasmann, (Râsete) a scos țipătul vieții lui, a eliberat toată energia și adrenalina acumulate în acele 90 de minute plus penaltiurile, iar când a terminat de strigat la apărarea penaltiului, a trebuit dus la spital din cauza unui infarct, ca mulți alți nemți în acea zi în care s-a triplat numărul de infarcte în oraș. Hans e un exemplu viu al felului în care unele emoții care ne afectează creierul, într-o formă tranzitivă sfârșesc în probleme cardiace. Stresul lui Hans, supradoza de adrenalină i-a afectat inima producând infarctul. Și aici apare întrebarea: trebuie să ne resemnăm și să acceptăm că suntem expuși la ce ne expune complexul sistem inimă-creier cu privire la emoțiile noastre? Sau putem face ceva? Știința ne deschide multe uși, una e spre tehnicile milenare. Tehnici care deși există de mii de ani au fost investigate serios doar în ultimii ani. Una din ele este „mindfulness”. „Mindfulness” e un fel de meditație care ne ajută să ne concentrăm asupra a ce se întâmplă în jur, asupra senzațiilor, emoțiilor, mesajelor corpului nostru. Vă sună cunoscut mesajele corpului? Interocepția? Când am auzit de mindfulness în urmă cu 10-12 ani eram foarte sceptic deoarece bineînțeles nu exista nicio dovadă științifică. Fiindcă tindem să gândim cu o minte medicală și științifică, ce nu e dovedit, e inutil. Iată ce s-a întâmplat în ultimii 10 ani, din 2005 până în 2015: publicații științifice în titlul cărora apare cuvântul ”mindfulness”. S-au înmulțit enorm și mare parte din ele, cea mai importantă parte din toate aceste publicații cercetează utilitatea mindfulness în combaterea stresului, de exemplu. Știu că sunteți sceptici și aveți o minte curioasă și nu veți crede orice vă zic. Atunci să presupunem că dvs. sunteți oamenii de știință și vă rog să vă gândiți ce situație stresantă am putea folosi pentru a dovedi dacă ”mindfulness” poate combate stresul. Care e cea mai rea situație? Războiul. În California există un centru unde soldații marini sunt antrenați înainte de a pleca pe câmpul de luptă. E ultimul antrenament unde se face o simulare foarte stresantă, în care soldații sunt confruntați cu soldați care arată exact ca cei pe care-i vor întâlni. Zgomotele sunt la fel, mirosurile sunt la fel, descris chiar de ei, e cel mai stresant moment înainte de a pleca la război. În acest centru de antrenament, jumătate din soldați au practicat mindfulness 8 săptămâni, iar restul viața obișnuită. Practicau mindfulness, erau supuși la simularea teribilă, apoi li se dădea un chestionar în care erau întrebați cât de stresați erau. Interesant e că cei care practicau mindfulness erau mult mai puțin stresați decât cei care nu meditau. Ați putea spune: „Asta e autosugestie, deoarece cum practicau mindfulness vor spune că sunt mai puțin stresați.” Dar li s-a măsurat în sânge nivelul proteinei eliberată de creier înainte de situații extrem de stresante. Soldații care practicau mindfulness aveau nivele mult mai scăzute decât cei care nu meditau. Deci există o demonstrație subiectivă și obiectivă de ce putem face pentru a combate stresul. Există multe alte experimente de genul ăsta, reprezentate pe grafic. Așadar, se pare că datorită lucrurilor care există de multă vreme și pe care știința le arată acum, poate avem posibilitatea de a atenua impactul unor emoții asupra sănătății noastre și a sistemului inimă-creier. Poate în viitor, știința ne va spune, vor putea fi prevenite tulburări ca ACV sau infarct cardiac, folosind astfel de tehnici. Acum cred că toți trebuie să recunoaștem geniul lui Aristotel, primul care s-a gândit că inima și creierul funcționează ca un sistem. Cred că e bine să ne amintim vorbele unui mare înțelept care spunea: „O inimă bună și un creier bun fac o combinație excelentă.” Vă mulțumesc. (Aplauze)