De șapte ani sunt paramedic de ambulanță
în Suffolk, statul New York.
Am participat la multe intervenții,
de la accidente rutiere la uraganul Sandy.
Pentru aproape oricine
moartea e poate cea mai mare teamă.
Unii vom ști când se apropie.
Alții nu.
Există un termen medical puțin cunoscut
denumit „sfârșit iminent”.
E ca un simptom.
Ca asistent medical am fost instruit
să țin cont și de el.
De exemplu, când un pacient cu infarct
îmi spune „Voi muri azi”,
suntem instruiți să-i reevaluăm
starea de sănătate.
În cariera mea am intervenit
la multe incidente
în care pacientul mai avea câteva minute
de trăit și nu-l puteam ajuta cu nimic.
Astfel, mă aflam într-o dilemă.
Să-i spun muribundului
că urmează să moară?
Sau să-l mint ca să-l consolez?
La început am rezolvat dilema mințindu-i.
Mi-era teamă.
Mi-era teamă că dacă i-aș spune adevărul
ar muri îngrozit, înspăimântat,
agățându-se de ultimele clipe de viață.
Totul s-a schimbat în urma unui incident.
Acum cinci ani am intervenit
la un accident de motocicletă.
Motociclistul era rănit foarte grav.
În timpul evaluării mi-am dat seama
că nu se mai poate face nimic.
Ca mulți alții, s-a uitat în ochii mei
și mi-a pus aceeași întrebare:
„Voi muri?”
Atunci m-am hotărât să procedez diferit.
M-am hotărât să-i spun adevărul.
M-am hotărât să-i spun că o să moară
și că nu pot face nimic pentru el.
Reacția lui m-a impresionat enorm.
S-a lăsat pe spate,
cu o expresie de acceptare în ochi.
Nu a fost cuprins de groază
sau teamă cum aș fi crezut.
A rămas culcat
și când m-am uitat în ochii lui
am văzut pace interioară și acceptare.
De atunci m-am hotărât că nu e rolul meu
să-i consolez pe muribunzi cu minciuni.
Am intervenit de atunci în multe cazuri
când pacienții se aflau în ultimele clipe
și nu aveam ce să le fac.
În aproape fiecare caz
reacția lor la adevăr a fost aceeași,
de pace interioară și acceptare.
De fapt există trei reacții tipice
pe care le-am observat în toate cazurile.
Prima reacție tipică mă surprinde mereu.
Indiferent de credința religioasă
sau de mediul cultural,
există nevoia de a fi iertat.
Unii îi zic „păcat”,
alții spun simplu că au un regret,
dar sentimentul vinovăției îl au toți.
M-am ocupat odată de un domn în vârstă
care trecea printr-un infarct masiv.
În timp ce mă pregăteam cu aparatele
pentru inevitabilul stop cardiac
am început să-i vorbesc pacientului
despre decesul iminent.
El știa deja, după tonul vocii mele
și limbajul trupului.
Când îi puneam electrozii defibrilatorului
pe piept, pregătindu-mă pentru ce urma,
m-a privit în ochi și mi-a spus:
„Trebuia să stau mai mult
cu copiii și nepoții mei,
în loc să fiu zgârcit cu timpul.”
În fața morții iminente
tot ce-și dorea era iertarea.
A doua reacție tipică pe care o văd
e nevoia de a fi ținut minte.
Fie că vor să rămână
în memoria mea sau a apropiaților,
ei au nevoie să simtă
că vor continua să trăiască.
Au nevoie de imortalitate
în inimile și gândurile apropiaților,
ale mele, ale echipajului meu,
ale oricui de acolo.
De nenumărate ori pacientul
m-a privit în ochi și mi-a spus:
„O să mă ții minte?”
Ultima reacție tipică pe care o văd
mă atinge cel mai profund, până în suflet.
Aflați în fața morții, vor să știe
că viața lor a avut rost.
Vor să știe că nu și-au irosit viața
făcând lucruri neînsemnate.
Am avut de a face cu asta
încă de la începutul carierei.
Ajunsesem la un caz,
o femeie de aproape 60 de ani
era imobilizată rău într-o mașină.
Mașina fusese lovită lateral
cu mare viteză.
Era într-o stare cu totul critică.
În timp ce pompierii o descarcerau,
am intrat și am început să mă ocup de ea.
În timp ce vorbeam cu ea, mi-a spus:
„Mai aveam atât de multe
de făcut în viață.”
Simțea că nu a lăsat destule
în urma ei pe pământ.
Pe măsură ce vorbeam am aflat
că era mama adoptivă a doi copii
care studiau amândoi
pentru facultatea de medicină.
Datorită ei, doi copii aveau o șansă
pe care altfel n-ar fi avut-o nicicum
și urmau să salveze vieți
lucrând în medicină ca doctori.
Până la urmă a durat 45 de minute
până s-o scoată din mașină.
Dar ea s-a stins înainte de a fi scoasă.
Credeam că e așa cum vezi în filme,
că în ultimele clipe
simți doar groază, frică.
Dar mi-am dat seama că,
indiferent de circumstanțe,
ceea ce simți e împăcare și acceptare,
că lucrurile cele mai mărunte,
clipele cele mai mărunte,
lucrurile cele mai mici
pe care le aduci în lume
sunt cele care îți aduc pacea
în ultimele clipe.
Mulțumesc.
(Aplauze)