De șapte ani sînt paramedic de ambulanță în Suffolk, statul New York. Am participat la multe intervenții, de la accidente rutiere la uraganul Sandy. Pentru aproape oricine moartea e poate cea mai mare teamă. Unii vom ști cînd ni se apropie. Alții nu. Există un termen medical, atestat dar obscur, numit „sfîrșit iminent”. E ca un simptom. Ca lucrător medical am fost instruit să țin cont și de el. De exemplu, cînd un pacient cu infarct îmi spune „O să mor azi”, sîntem instruiți să-i reevaluăm starea. În cariera mea am intervenit la multe incidente în care pacientul mai avea cîteva minute de trăit și nu-l puteam ajuta cu nimic. Astfel eram în dilemă. Să-i spun muribundului că urmează moartea? Sau să-l mint ca să-l consolez? La început rezolvam dilema mințindu-l. Mi-era teamă. Mi-era teamă că dacă i-aș spune adevărul ar muri îngrozit, înspăimîntat, agățîndu-se de ultimele clipe de viață. Totul s-a schimbat în urma unui incident. Acum cinci ani am intervenit la un accident de motocicletă. Motociclistul era rănit foarte grav. La diagnoză mi-am dat seama că nu se mai poate face nimic. Ca mulți alții s-a uitat în ochii mei și mi-a pus aceeași întrebare: „O să mor?” Atunci m-am hotărît să procedez altfel. M-am hotărît să-i spun adevărul. M-am hotărît să-i spun că o să moară și că nu pot face nimic pentru el. Reacția lui m-a impresionat și n-o pot uita. S-a lăsat pe spate, cu o expresie de acceptare în ochi. Nu a fost cuprins de groază sau teamă cum credeam eu. A rămas culcat și cînd m-am uitat în ochii lui am văzut pace interioară și acceptare. De atunci m-am hotărît că nu e rolul meu să-i consolez pe muribunzi cu minciuni. Am intervenit de atunci în multe cazuri cînd pacienții se aflau în ultimele clipe și nu aveam ce să le fac. În aproape fiecare caz reacția lor la adevăr a fost aceeași, de pace interioară și acceptare. De fapt există trei reacții tipice pe care le-am observat în toate cazurile. Prima reacție tipică mă surprinde mereu. Indiferent de credința religioasă sau de mediul cultural, există nevoia de a fi iertat. Unii îi zic „păcat”, alții spun simplu că au un regret, dar sentimentul vinovăției îl au toți. M-am ocupat odată de un domn în vîrstă care trecea printr-un infarct masiv. În timp ce mă pregăteam cu aparatele pentru inevitabilul stop cardiac am început să-i vorbesc pacientului despre decesul iminent. El știa deja, după tonul vocii mele și limbajul trupului. Cînd îi puneam electrozii defibrilatorului pe piept, pregătindu-mă pentru ce urma, m-a privit în ochi și mi-a spus: „Trebuia să stau mai mult cu copiii și nepoții mei, în loc să fiu zgîrcit cu timpul.” În fața morții iminente tot ce-și dorea era iertarea. A doua reacție tipică pe care o văd e nevoia de a fi ținut minte. Fie că vor să rămînă în memoria mea sau a apropiaților, ei au nevoie să simtă că vor continua să trăiască. Au nevoie de imortalitate în inimile și gîndurile apropiaților, ale mele, ale echipajului meu, ale oricui de acolo. De nenumărate ori pacientul m-a privit în ochi și mi-a spus: „O să mă ții minte?” Ultima reacție tipică pe care o văd mă atinge cel mai profund, pînă în suflet. Aflați în fața morții, vor să știe că viața lor a avut rost. Vor să știe că nu și-au irosit viața făcînd lucruri neînsemnate. Am avut de a face cu asta încă de la începutul carierei. Venisem la un apel, o femeie de aproape 60 de ani era imobilizată rău într-o mașină. Mașina fusese lovită lateral cu mare viteză. Era într-o stare cu totul critică. În timp ce pompierii o descarcerau, am intrat și am început să mă ocup de ea. Vorbeam cu ea și mi-a spus: „Mai aveam așa multe de făcut în viață.” Simțea că nu a lăsat destule în urma ei pe pămînt. Pe măsură ce vorbeam am aflat că era mama adoptivă a doi copii care studiau amîndoi pentru facultatea de medicină. Datorită ei, doi copii aveau o șansă pe care altfel n-ar fi avut-o nicicum și urmau să salveze vieți lucrînd în medicină ca doctori. Pînă la urmă a durat 45 de minute pînă s-o scoată din mașină. Dar ea s-a stins înainte de a fi scoasă. Credeam că e așa cum vezi în filme, că în ultimele clipe simți doar groază, frică. Dar mi-am dat seama că, indiferent de circumstanțe, ceea ce simți e împăcare și acceptare, că lucrurile cele mai mărunte, clipele cele mai mărunte, lucrurile cele mai mici pe care le aduci în lume sînt cele care îți aduc pacea în ultimele clipe. Mulțumesc. (Aplauze)