De șapte ani sînt paramedic de ambulanță
în Suffolk, statul New York.
Am participat la multe intervenții,
de la accidente rutiere la uraganul Sandy.
Pentru aproape oricine
moartea e poate cea mai mare teamă.
Unii vom ști cînd ni se apropie.
Alții nu.
Există un termen medical, atestat
dar obscur, numit „sfîrșit iminent”.
E ca un simptom.
Ca lucrător medical am fost instruit
să țin cont și de el.
De exemplu, cînd un pacient cu infarct
îmi spune „O să mor azi”,
sîntem instruiți să-i reevaluăm starea.
În cariera mea am intervenit
la multe incidente
în care pacientul mai avea cîteva minute
de trăit și nu-l puteam ajuta cu nimic.
Astfel eram în dilemă.
Să-i spun muribundului că urmează moartea?
Sau să-l mint ca să-l consolez?
La început rezolvam dilema mințindu-l.
Mi-era teamă.
Mi-era teamă că dacă i-aș spune adevărul
ar muri îngrozit, înspăimîntat,
agățîndu-se de ultimele clipe de viață.
Totul s-a schimbat în urma unui incident.
Acum cinci ani am intervenit
la un accident de motocicletă.
Motociclistul era rănit foarte grav.
La diagnoză mi-am dat seama
că nu se mai poate face nimic.
Ca mulți alții s-a uitat în ochii mei
și mi-a pus aceeași întrebare:
„O să mor?”
Atunci m-am hotărît să procedez altfel.
M-am hotărît să-i spun adevărul.
M-am hotărît să-i spun că o să moară
și că nu pot face nimic pentru el.
Reacția lui m-a impresionat
și n-o pot uita.
S-a lăsat pe spate,
cu o expresie de acceptare în ochi.
Nu a fost cuprins de groază sau teamă
cum credeam eu.
A rămas culcat
și cînd m-am uitat în ochii lui
am văzut pace interioară și acceptare.
De atunci m-am hotărît că nu e rolul meu
să-i consolez pe muribunzi cu minciuni.
Am intervenit de atunci în multe cazuri
cînd pacienții se aflau în ultimele clipe
și nu aveam ce să le fac.
În aproape fiecare caz
reacția lor la adevăr a fost aceeași,
de pace interioară și acceptare.
De fapt există trei reacții tipice
pe care le-am observat în toate cazurile.
Prima reacție tipică mă surprinde mereu.
Indiferent de credința religioasă
sau de mediul cultural,
există nevoia de a fi iertat.
Unii îi zic „păcat”,
alții spun simplu că au un regret,
dar sentimentul vinovăției îl au toți.
M-am ocupat odată de un domn în vîrstă
care trecea printr-un infarct masiv.
În timp ce mă pregăteam cu aparatele
pentru inevitabilul stop cardiac
am început să-i vorbesc pacientului
despre decesul iminent.
El știa deja, după tonul vocii mele
și limbajul trupului.
Cînd îi puneam electrozii defibrilatorului
pe piept, pregătindu-mă pentru ce urma,
m-a privit în ochi și mi-a spus:
„Trebuia să stau mai mult
cu copiii și nepoții mei,
în loc să fiu zgîrcit cu timpul.”
În fața morții iminente
tot ce-și dorea era iertarea.
A doua reacție tipică pe care o văd
e nevoia de a fi ținut minte.
Fie că vor să rămînă
în memoria mea sau a apropiaților,
ei au nevoie să simtă
că vor continua să trăiască.
Au nevoie de imortalitate
în inimile și gîndurile apropiaților,
ale mele, ale echipajului meu,
ale oricui de acolo.
De nenumărate ori pacientul
m-a privit în ochi și mi-a spus:
„O să mă ții minte?”
Ultima reacție tipică pe care o văd
mă atinge cel mai profund, pînă în suflet.
Aflați în fața morții, vor să știe
că viața lor a avut rost.
Vor să știe că nu și-au irosit viața
făcînd lucruri neînsemnate.
Am avut de a face cu asta
încă de la începutul carierei.
Venisem la un apel,
o femeie de aproape 60 de ani
era imobilizată rău într-o mașină.
Mașina fusese lovită lateral
cu mare viteză.
Era într-o stare cu totul critică.
În timp ce pompierii o descarcerau,
am intrat și am început să mă ocup de ea.
Vorbeam cu ea și mi-a spus:
„Mai aveam așa multe de făcut în viață.”
Simțea că nu a lăsat destule
în urma ei pe pămînt.
Pe măsură ce vorbeam am aflat
că era mama adoptivă a doi copii
care studiau amîndoi
pentru facultatea de medicină.
Datorită ei, doi copii aveau o șansă
pe care altfel n-ar fi avut-o nicicum
și urmau să salveze vieți
lucrînd în medicină ca doctori.
Pînă la urmă a durat 45 de minute
pînă s-o scoată din mașină.
Dar ea s-a stins înainte de a fi scoasă.
Credeam că e așa cum vezi în filme,
că în ultimele clipe
simți doar groază, frică.
Dar mi-am dat seama că,
indiferent de circumstanțe,
ceea ce simți e împăcare și acceptare,
că lucrurile cele mai mărunte,
clipele cele mai mărunte,
lucrurile cele mai mici
pe care le aduci în lume
sînt cele care îți aduc pacea
în ultimele clipe.
Mulțumesc.
(Aplauze)