Vorbeam unui grup de aproximativ 300 de copii,
cu vârste de la 6 la 8 ani, la un muzeu dedicat copiilor,
şi am adus cu mine o sacoşă plinş de picioare,
similare cu cele pe care le vedeţi aici,
şi le-am întins pe o masă, pentru copii.
Şi, din propria experienţă, ştiţi, copiii sunt din fire curioşi
cu privire la ceea ce nu ştiu sau nu înţeleg,
şi ceea ce le este străin.
Ei învaţă doar să se teamă de acele diferenţe
atunci când un adult îi influenţează să reacţioneze în acest fel,
şi cenzurează poate aceea curiozitate naturală,
sau, ştiţi, înfrânează dorinţa de pune întrebări
în speranţa de a-i face pe copii să fie politicoşi.
Astfel, mi-am imaginat un invăţător de clasa întâi afară pe hol
cu aceşti copii nestăviliţi, spunând, "Acum, orice aţi face,
nu vă holbaţi la picioare."
Dar, bineînţeles, tocmai acesta este scopul.
Acesta era motivul pentru care mă aflam acolo, vroiam să îi invit să se uite şi să exploreze.
Astfel am făcut o înţelegere cu adulţii
să lase copiii să intre singuri, fără niciun adult, pentru două minute,
pe cont propriu.
Uşa se deschide şi copiii vin lângă această masă cu picioare,
se înghiontesc şi se îmboldesc şi împung cu degetele,
şi încearcă să se lase cu toată greutatea pe piciorul de sprint
să vadă ce se întâmplă cu acesta.
Şi am spus, "Copii, foarte pe scurt --
m-am trezit de dimineaţă, şi am decis că vreau să fiu în stare să sar peste o casă --
nu prea mare, două sau trei etaje --
dar, dacă v-aţi gândi la vreun animal, vreun super-erou, sau vreun personaj de desene animate,
orice vă trece prin cap chiar acum,
ce fel de picioare mi-aţi face?"
Şi imediat cineva a strigat, "De cangur!"
"Nu, nu, nu! Ar trebui să fie de broască!"
"Nu. Ar trebui să fie Go Go Gadget!"
"Nu, nu, nu! Ar trebui să fie Incredibilii."
Şi alte lucruri cu care nu sunt familiară.
Şi apoi, un copil de 8 ani a spus,
"Hei, nu ai vrea şi să zbori?"
Şi toată camera, inclusiv eu, am exclamat, "Da."
(Râsete)
Şi uite-aşa, m-am transformat dintr-o femeie
pe care aceşti copii au fost învăţaţi să o vadă ca fiind "invalidă"
în cineva care putea face lucruri de care corpurile lor nu erau în stare.
Cineva care putea fi super-validă.
Interesant.
Câţiva dintre voi m-au văzut de fapt la TED, acum 11 ani,
şi au fost discuţii despre cum îţi poate schimba viaţa această conferinţă
atât vorbitorilor cât şi audienţei, iar eu nu sunt o excepţie.
TED a fost literalmente rampa mea de lansare pentru explorările din deceniul ce a urmat.
La acel moment, picioarele pe care le-am prezentat erau prototipuri în prostetică.
Am avut picioare din fibră de carbon pentru alergare
modelate după picioarele posterioare ale unui ghepard,
pe care poate le-aţi văzut pe scenă ieri.
Şi acestea de zi cu zi, picioare de silicon vopsite intrisec.
La acel moment, a fost o oportunitate ca să lansez un apel
inovatorilor din afara comunităţii medicale tradiţionale de prostetică
să-şi exercite talentul în domeniul ştiinţei şi artei
fabricării de picioare.
Astfel încât să nu ne concentrăm doar pe formă, funcţie şi estetică,
ci să le atribuim diferite valori.
Astfel, din fericire pentru mine, o mulţime de persoane au răspuns apelului meu.
Iar călătoria a început, amuzant, cu o participantă la conferinţă TED --
Chee Pearlman, care sper să fie undeva în public azi.
Atunci ea era editorul unei reviste numite ID,
şi mi-a acordat un articol pe prima pagină.
Acest lucru a început o călătorie fantastică.
Am avut întâlniri interesante la acel moment;
am acceptat numeroase invitaţii să vorbesc
în diferite locuri din lume despre designul picioarelor de ghepard.
Oamenii veneau la mine după conferinţă, după discursul meu,
bărbaţi şi femei.
Şi conversaţia se derula ceva de genul,
"Ştii Aime, eşti foarte atrăgătoare.
Nu pari invalidă."
(Râsete)
Mă gândeam, "Ei bine, asta e interesant,
pentru că nu mă simt invalidă."
Şi acest lucru mi-a deschis ochii despre această conversaţie
care putea fi explorată, despre frumuseţe.
Cum trebuie să arate o femeie frumoasă?
Cu arată un corp sexy?
Şi, interesant, din punctul de vedere al identităţii,
ce înseamnă să fii invalid?
Mă refer la oameni -- Pamela Anderson are mai multe elemente prostetice în corpul ei decât mine.
Nimeni nu spune ca e invalidă.
(Râsete)
Iar această revistă, cu ajutorul desigerului grafic Peter Saville,
a ajuns la designerul de modă Alexander McQueen, şi la fotograful Nick Knight,
care erau de asemenea interesaţi de explorarea acelei conversaţii.
Astfel, la trei luni după TED eram în avion
spre Londra, pentru prima mea şedinţă foto de modă,
care a avut ca rezultat această copertă --
Fashion-able?
La trei luni după aceasta, am făcut primul spectacol pentru Alexander McQueen
pe o pereche de picioare de lemn lucrate de mână din cenuşă solidă.
Nimeni nu a ştiut -- toată lumea a crezut că sunt cizme de lemn.
De fapt, le am pe scenă cu mine:
Viţa-de-vie, magnolia, într-adevăr uimitor.
Expresivitatea contează.
Expresivitatea este cea care ridică obiectul banal şi neglijat
la nivel de artă.
Transformă lucrul care ar fi putut face oamenii temători
în ceva care te invită să îl priveşti,
să te uiţi la el mai mult,
şi poate chiar să-l înţelegi.
A fost primul lucru pe care l-am înţeles în următoarea mea aventură.
Artistul Matthew Barney, în filmul său poetic numit "The Cremaster Cycle."
Atunci am realizat --
picioarele mele puteau fi sculpturi mobile.
Şi chiar la acest moment, am început să mă îndepărtez de nevoia de a replica umanitatea
ca singur ideal estetic.
Astfel am făcut ceea ce oamenii numesc cu afecţiune picioare de sticlă
deşi sunt de fapt poliuretan transparent optic,
cunoscut şi sub denumirea de material pentru bilele de bowling.
Greu!
Apoi am făcut aceste picioare turnate
cu o rădăcină de cartof care creştea în ele, şi sfecle deasupra,
şi deget de bronz foarte drăguţ.
Acesta este un cadru.
Apoi un alt personaj a fost jumătate femeie, jumătate ghepard --
un mic omagiu adus vieţii mele de atletă.
14 ore de machiaj prostetic
pentru a intra în pielea unei creaturi cu labe articulate,
gheare şi o coadă ca un bici,
ca un gecko.
(Râsete)
Şi o altă pereche de picioare la care am colaborat ...
care arată ca nişte picioare de meduză.
De asemenea, din poliuretan.
Şi singurul scop al acestor picioare,
în afara contextului filmului,
este să provoace simţurile şi să stârnească imaginaţia.
Capriciile contează.
Astăzi am peste o duzină de perechi de picioare prostetice
pe care diferiţi oameni le-au făcut pentru mine,
şi cu ele duc diferite negocieri cu pământul de sub picioarele mele.
Şi îmi pot schimba inălţimea --
pot avea până la cinci înălţimi diferite.
(Râsete)
Astăzi am 1.85.
Mi-am făcut aceste picioare acum un an
la Ortopedia Dorset în Anglia
şi când le-am adus acasă în Manhattan,
prima noapte în oraş, m-am dus la o petrecere cu pretenţii.
Şi era acolo o fată care mă cunoştea de câţiva ani
la înălţimea mea normală de 1.78.
I-a picat faţa când m-a văzut,
şi a spus, "Dar eşti atât de înaltă!"
Şi i-am zis, "Ştiu. Nu e amuzant?"
Vreau să spun, e puţin ca şi când ai purta picioroange peste picioroange,
dar am o relaţie complet nouă cu aglomeraţia
pe care nu am crezut niciodată că o voi avea.
Şi mă amuzam de asta.
Şi ea s-a uitat la mine,
şi a spus, "Dar Aimee, nu e corect."
(Râsete)
(Aplauze)
Şi ceea ce este incredibil este că a spus-o sincer.
Nu este corect să îţi poti schimba înălţimea,
după bunul plac.
Şi atunci am ştiut --
atunci am ştiut că discuţia cu societatea
s-a schimbat profund
în ultimul deceniu.
Nu mai este vorba despre o discuţie despre cum să depăşim deficienţele.
Este o discuţie despre imbunătăţire.
Este o conversaţie despre potenţial.
Un membru prostetic nu mai înseamnă nevoia de a înlocui o pierdere.
Sunt simbolul viu ca purtătorul
are puterea de a crea orice îşi doreşte să creeze
în acel loc.
Astfel, persoanele pe care societatea îi considera cândva invalizi
pot deveni arhitecţii propriilor identităţi
şi pot într-adevăr să continue să schimbe acele identităţi
proiectându-şi propriul corp
pentru a câştiga putere.
Şi ceea ce mă încântă pe mine foarte mult acum
este faptul că prin combinarea ultimelor tehnologii --
robotică, bionică --
cu expresivitatea străveche,
ne mutăm mai aproape de înţelegerea umanităţii colective.
Cred că dacă vrem să descoperim adevăratul potenţial
al umanităţii,
trebuie sa celebrăm acele puteri sfâşietoare
şi acele dizabilităţi grozave pe care le avem cu toţii.
Mă gândesc la Shylock al lui Shakespeare:
"Dacă ne înţepi, nu sângerăm,
şi dacă ne gâdili, nu râdem?"
Este natura umană,
şi tot potenţialul ei,
cea care ne face frumoşi.
Mulţumesc.
(Aplauze)