În 1990, guvernul italian a angajat ingineri de top pentru a stabiliza faimosul turn înclinat din Pisa. Au fost multe încercări de a-l îndrepta în cursul istoriei sale de 800 de ani, dar modelul computerizat al acestei echipe a dezvăluit urgența situației. Ei estimau că turnul se va prăbuși odată ajuns la un unghi de 5,44 grade și la momentul respectiv unghiul era de 5,5 grade. Nimeni nu știa cum de turnul era încă în picioare, dar criza era clară: trebuiau să rezolve o problema care lăsase perplecși inginerii timp de secole, și trebuiau să o rezolve repede. Pentru a înțelege situația lor, e de ajutor să înțelegem în primul rând de ce se înclinase turnul. În secolul XII, bogata republică maritimă a Pisei a început să transforme piața catedralei într-un monument grandios. Muncitorii au mărit și înfrumusețat biserica existentă, adăugând un enorm baptisteriu dotat de cupolă. În 1173, a început construcția unui campanile, sau turn cu clopot independent. Inginerii și arhitecții de pe vremea aceea erau maeștri în domeniul lor. Dar în ciuda cunoștințelor în materie de inginerie, știau mult mai puțin despre solul pe care stăteau. Numele Pisa vine din greacă și înseamnă „teren mlăștinos”, o descriere perfectă pentru argila, mâlul, și nisipul umed de sub suprafața orașului. Vechii romani rezolvau situațiile similare cu ajutorul unor stâlpi enormi din piatră numiți piloni, care erau ancorați în stratul de piatră de la bază. Însă, arhitecții turnului au considerat suficientă că o fundație de trei metri pentru structura destul de joasă. Din păcate pentru ei, mai puțin de cinci ani mai târziu, partea sudică a turnului deja se scufundase în pământ. O fundație atât de instabilă ar fi fost fatală în mod normal. Dacă muncitorii ar fi adăugat mai multă greutate, presiunea etajelor superioare ar fi scufundat structura, crescând unghiul de înclinare. Dar construcția s-a oprit la al patrulea nivel aproape un secol, în timp ce Pisa intra într-un lung război. Această pauză a permis stabilizarea solului, și când construcția a fost reluată în 1272, fundația era puțin mai stabilă. Sub conducerea arhitectului Giovanni de Simone, muncitorii au compensat ușoara înclinare a turnului, construind următoarele etaje puțin mai înalte în partea sudică. Însă, greutatea suplimentară adăugată a scufundat și mai mult partea sudică. Când a fost completat și al șaptelea nivel împreună cu clopotnița, unghiul de înclinare era de 1,6 grade. Timp de secole, inginerii au încercat numeroase strategii de îndreptare. În 1838, au săpat un șanț în jurul bazei pentru a examina fundația scufundată. Însă, îndepărtarea nisipului pe care se sprijinea, a înrăutățit înclinarea. În 1935, corpul italian al inginerilor a injectat mortar pentru a întări fundația. Totuși, mortarul nu a fost distribuit în mod uniform de-a lungul fundației, și, ca rezultat, turnul s-a scufundat și mai mult. Toate aceste încercări eșuate, împreună cu scufundarea continuă a fundației, aduceau turnul din ce în ce mai aproape de prăbușire. Și fără cunoștințe clare despre compoziția solului, inginerii nu puteau spune cu precizie unghiul la care se va prăbuși sau să găsească o soluție pentru a preveni prăbușirea turnului. În anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, cercetătorii au creat teste pentru a identifica acele variabile lipsă. Și în anii 1970, au calculat centrul de gravitație al turnului înclinat. Cu aceste noi informații și cu ajutorul tehnologiilor de calcul, inginerii au putut crea un model al solului și al traiectoriei turnului, și cantitatea exactă de excavații necesare pentru ca turnul să rămână în picioare. În 1992, echipa a săpat tunele în diagonală pentru a elimina 38 de metri cubi de sol de sub partea de nord a turnului. Apoi, au contrabalansat temporar structura cu 600 de tone de lingouri de plumb înainte de a-i ancora baza cu cabluri de oțel. La peste șase secole după construcție, turnul a fost în sfârșit îndreptat... la un unghi de aproximativ patru grade. Nimeni nu voia ca turnul să se prăbușească, dar nici nu voiau ca monumentul să își piardă trăsătura cea mai faimoasă. Astăzi, turnul are o înălțime de 55 sau 56 de metri, și ar trebui să rămână stabil pentru cel puțin alți 300 de ani ca o dovadă că imperfecțiunea e frumusețe.