Spui o poveste uimitoare unui prieten, și tocmai ajungi la partea cea mai bună, când deodată te întrerupe: „Extraterestrul și eu”, nu „Pe mine și extraterestrul”. Majoritatea am fi, probabil, deranjați, însă, dincolo de întreruperea nepoliticoasă, are dreptate prietenul tău? Să fi fost propoziția ta incorectă din punct de vedere gramatical? Și dacă totuși a înțeles-o, de ce mai contează? Din punct de vedere al lingvisticii, gramatica e un set de tipare despre cum se combină cuvintele ca să formeze propoziții sau fraze, oral sau în scris. Diferite limbi au diferite tipare. În engleză, subiectul e primul, urmat de predicat, apoi de complement, în timp ce în japoneză și-n multe alte limbi, topica e: subiect, complement, predicat. Unii specialiști au încercat să identifice tipare comune tuturor limbilor, însă cu excepția unor trăsături de bază, ca prezența substantivelor sau verbelor, puține din aceste universalii lingvistice au fost găsite. În timp ce orice limbă are nevoie de tipare pentru a funcționa, studiul acestor tipare implică o dezbatere nesfârșită între două poziții cunoscute ca prescriptivism și descriptivism. Extrem de simplificat, prescriptiviștii cred că o limbă trebuie să aibă reguli coerente, iar descriptiviștii văd variația și adaptarea ca o parte naturală și necesară a limbii. Mult timp în istorie, mare parte a limbii a fost vorbită, dar oamenii devenind mai interconectați, și scrisul a câștigat importanță, iar limba scrisă a fost standardizată pentru a permite o comunicare mai largă și a se asigura că oameni din locuri diferite se pot înțelege. În multe limbi, această formă standard este considerată singura potrivită, în ciuda faptului că e derivată doar din una din varietățile vorbite, de obicei cea a oamenilor la putere. Puriștii limbii au muncit pentru a pune bazele acestui standard și a-l disemina, detaliind un set de reguli ce reflectă gramatica timpurilor lor. Reguli pentru gramatica scrisă au fost aplicate și limbii vorbite. Tiparele vorbirii deviate de la reguli scrise au fost considerate corupții sau semne ale unui statut social inferior, și mulți oameni care au crescut cu acest mod de a vorbi au fost nevoiți să adopte forma standardizată. Totuși, recent, lingviștii au înțeles că vorbirea e un fenomen separat de scriere, cu propriile reguli și tipare. Mulți învățăm să vorbim la o vârstă atât de fragedă încât nu ne mai amintim. Ne formăm repertoriul vorbit prin obiceiuri inconștiente, și nu reguli memorate. Deoarece vorbirea folosește modul și intonația pentru sens, structura ei e adesea mai flexibilă, adaptându-se nevoilor vorbitorilor și ascultătorilor. Asta ar putea însemna evitarea frazelor complexe dificil de analizat în timp real, făcând modificări pentru a a evita o pronunție improprie sau eliminarea unor sunete pentru a face vorbirea mai rapidă. Abordarea lingvistică care încearcă să înțeleagă și cartografieze diferențele fără a le dicta pe cele corecte, e cunoscută ca descriptivism. În loc să decidă cum ar trebui folosit limbajul, descrie cum îl folosesc oamenii și urmărește inovațiile pe care le aduc în cadrul procesului. Însă, în timp ce continuă polemica dintre prescriptivism și descriptivism, cele două nu se exclud reciproc. Prescriptivismul e util pentru a informa oamenii cu privire la cele mai comune tipare dintr-o anumită perioadă. Este important, nu doar pentru contexte formale, ci și pentru a facilita comunicarea dintre cei ce nu sunt vorbitori nativi din medii diferite. Pe de altă parte, descriptivismul ne arată cum funcționează mintea și modurile instinctive în care ne formăm perspectiva asupra lumii. În cele din urmă, gramatica e cunoscută ca un set de obiceiuri lingvistice care sunt negociate și reinventate constant de către toți utilizatorii limbii. La fel ca limbajul, e o „țesătură” minunată și complexă făcută din contribuțiile vorbitorilor și ascultătorilor, scriitorilor și cititorilor, prescriptiviștilor și descriptiviștilor, de pretutindeni.