Mergeam pe munte zilele trecute și chiar că mă simțeam ca acasă în pădure. Îi eram atât de recunoscătoare pentru că îmi arăta că pădurile se bazează pe relații care formează rețele, ca aceste frumoase rețele de râuri. Mi-a trecut prin gând că pădurile sunt ca familiile oamenilor. Am fost atât de cucerită de această idee, încât am căzut și m-am lovit la cap într-o buturugă tăiată recent. Eram atât de furioasă! Apoi mi s-a rupt sufletul. Pentru că o întreagă familie de copaci fusese tăiată. În vestul Canadei, locul meu de baștină, sunt insule defrișate ascunse peste tot. Abia când Google Earth a început să dea imagini ca aceasta, ne-am dat seama că întreaga lume se ștergea la nas cu codrii noștri. Știați că despăduriri ca aceasta, la scară globală, duc la mai multe gaze cu efect de seră decât toate trenurile, automobilele și avioanele la un loc? Sunt foarte supărată pentru asta. Dar sunt și foarte încrezătoare, pentru că prin cercetările mele am descoperit că pădurile sunt organizate la fel ca și rețelele noastre neuronale și cele sociale. Și cred că, dacă învățăm să le integrăm, putem schimba tendința periculoasă de încălzire globală, pentru că sunt convinsă că avem în noi puterea de vindecare. Iată ce zice știința: cea mai veche dintre aceste rețele e rețeaua micotică subterană, sau rețeaua de ciuperci. Ea a evoluat acum peste un miliard de ani pentru a permite organismelor să migreze din ocean pe uscat. În cele din urmă, s-au unit cu plantele în simbioză. Asta a permis plantelor să facă fotosinteză, absorbind din atmosferă CO2, cel mai important gaz de seră, și eliberând oxigenul care ne permite să respirăm și care a permis evoluția omului. Această simbioză se numește micoriză, mico = ciupercă, riză = rădăcină. Deci ciuperca și rădăcina se întâlnesc și fac schimburi reciproc avantajoase. Toți copacii din toate pădurile lumii depind de aceste micorize pentru a supraviețui. Nu pot trăi fără ele. Funcționează așa: o sămânță cade pe sol, germinează, își formează rădăcina în sol și trimite semnale chimice ciupercilor să crească spre rădăcină. Iar ciuperca răspunde cu propriile substanțe chimice, spunând rădăcinii: „Trebuie să crești spre mine, să te ramifici și să te înmoi.” Prin această comunicare, cresc împreună într-o simbioză magică. Simbioza funcționează astfel: planta ia carbonul câștigat cu greu prin fotosinteză și-l duce ciupercii, pentru că aceasta nu poate face fotosinteză. Iar ciuperca ia apa cu substanțe nutritive din sol, de unde rădăcinile nu pot crește, și le dă plantei. Ambele beneficiază din această cooperare. Ciuperca se dezvoltă în sol, începe să conecteze plantele și copacii între ei, până când toată pădurea e interconectată. Știați că un singur arbore poate fi conectat literalmente cu sute de alți arbori, cât vezi cu ochii de departe? Plimbându-te prin pădure, ceea ce vezi — copaci, rădăcini, ciuperci — e doar vârful aisbergului. Sub o singură urmă a ta sunt 500 km de celule fungice conectate la capete, transportând substanțe. Dacă ai putea să vezi în sol, ar fi ca și niște super-autostrăzi cu mașini circulând peste tot. Toate rețelele sunt făcute din noduri și legături. În păduri, nodurile ar fi arborii și legăturile ciupercile. E ca pe Facebook, unde nodurile ar fi prietenii, iar legăturile – prieteniile. Știm că unele noduri — prieteni — sunt mai active decât altele, ca prietenul care trimite mereu mesaje de grup. La fel e și în pădure. Aceste noduri le numim pivoți, ele sunt arborii mari din pădure, cu rădăcini care ajung peste tot. Am mai aflat că sistemele se organizează în jurul acestor pivoți, arborii bătrâni. În pădure aici se produce regenerarea. În rețeaua Facebook așa s-ar organiza petrecerile, în jurul celui care trimite mereu mesaje de grup. Numim acești pivoți în pădure arbori-mamă; sunt arborii mari și bătrâni din pădure. Ei fixează carbonul în frunze, îl trimit în jos prin trunchiurile lor masive și la rețelele din jurul lor, care leagă toți ceilalți copaci, și la vlăstarele tinere, trimițând carbonul peste tot. Cu cât puietul e mai stresat, să zicem de secetă sau umbră, cu atât mai mult carbon primește de la arborele-mamă. E oarecum ca în familie: când ești stresat mama și tata intervin și te ajută mai mult, nu? La fel și în pădure. Un alt lucru pe care l-am descoperit recent e că arborii-mamă trimit preferențial semnale propriilor copii. Astfel pe ei îi ajută să o ducă mai bine, supraviețuiesc mai mulți și astfel pot să-și transmită genele generațiilor viitoare. Așa funcționează selecția naturală. Modul de organizare a pădurilor le face atât rezistente, cât și vulnerabile. Sunt rezistente pentru că sunt mulți arbori-mamă și multe specii de ciuperci care îi conectează. Rețeaua e foarte greu de distrus, al naibii de greu. Dar sigur, noi, oamenii, am aflat cum să facem asta. Și facem asta eliminând arborii-mamă. Și poate că dacă scotem unul nu va fi o diferență prea mare, dar dacă scoatem tot mai mulți, radem tot mai mult, asta poate duce la prăbușirea sistemului, ca un domino. Dacă depășim punctele fără întoarcere distrugem mai multe păduri și încălzim mai mult clima. Chiar asta facem! Ceea ce facem, alegerile noastre pot duce la sănătate globală sau boală globală. Putem alege. Vă voi oferi patru idei care cred că merită răspândite. Prima: pentru a iubi pădurea trebuie să mergi să-ți petreci timp în ea. Mergeți în pădure, conectați-vă la ea și veți putea lupta îndârjit pentru a o proteja. A doua: învățați cum funcționează. Învățați despre rețelele care leagă părțile pădurii organizate. Pentru asta trebuie să riscați, să faceți greșeli. A treia: protejați pădurile. Au nevoie de voi pentru că nu o pot face singure. Sunt fixate pe loc. Nu pot fugi de oameni sau de încălzirea globală. Au nevoie de voi. În cele din urmă și cel mai important, folosiți-vă super-deșteptele, strălucitele rețele neuronale și sociale pentru a crea mesaje minunate și răspândiți vestea că pădurile merită salvate pentru că și voi meritați. Cred că noi toți împreună avem în noi puterea de vindecare.