Diabetul zaharat e o nenorocire a lumii dezvoltate, estimându-se că 400.000.000 de oameni din lume suferă de boala aceasta și 50% mai multe cazuri sunt așteptate în următorii douăzeci de ani. Primele simptome, care includ senzație crescută de sete și o cantitate mare de urină, au fost descoperite în Egipt încă din 1500 î.Hr. Termenul „diabet”, ce înseamnă „a trece prin”, a fost folosit prima dată în 250 î.Hr. de către medicul grec Apollonius din Memphis, Diabetul de tip 1 și 2, asociate cu tinerețea și respectiv cu obezitatea, au fost identificate ca afecțiuni distincte de către medicii indieni cândva în sec. al V-lea e.n. Dar în ciuda faptului că boala era cunoscută, diagnosticarea cu diabet a unei persoane echivala cu o condamnare la moarte până la începutul secolului XX, deoarece cauzele bolii erau necunoscute. Ce a schimbat această situație îngrozitoare a fost ajutorul vechiului prieten animal al omului: canis lupus familiaris, domesticit din lupii cenușii cu mii de ani în urmă. În 1890, oamenii de știință nemți Von Mering și Minkowski au demonstrat că scoaterea pancreasul unui câine cauzează dezvoltarea tuturor semnelor de diabet, stabilindu-se astfel rolul central al acestui organ în această boală. Dar mecanismul exact prin care apărea boala a rămas un mister până în anul 1920, când un tânăr chirurg canadian pe nume Frederick Banting și studentul său, Charles Best, au continuat cercetările colegilor lor nemți. Lucrând cu profesorul Macleod la Universitatea din Toronto, au confirmat că pancreasul era responsabil de reglarea glucozei sanguine, tratând cu succes câinii diabetici prin injectarea unui extract pe care l-au preparat din țesut pancreatic. Până în 1922, cercetătorii care lucrau cu biochimistul James Collip au putut dezvolta un extract similar din pancreasul de vită pentru a trata un băiat diabetic de 14 ani, apoi alți șase pacienți. Procesul de fabricație pentru extract, cunoscut acum ca insulină, a fost în cele din urmă cedat unei companii farmaceutice care a făcut diferite tipuri de insulină injectabilă până în ziua de azi. Banting și Macleod au primit Premiul Nobel pentru Medicină în 1923 pentru descoperirea lor. Dar Banting a ales să împartă premiul cu Charles Best, pentru cercetările sale timpurii asupra câinilor. Însă în timp ce experimentele medicale pe animale rămân controversate, cel puțin în acest caz, nu era vorba doar de exploatarea câinilor pentru nevoile umane. Doi câini din 1.000 fac diabet, aproape la fel ca la oamenii sub 20 de ani. Majoritatea cazurilor canine sunt diabet de tip 1, asemănătoare tipului pe care îl dezvoltă copiii mici, după distrugerea pancreasului de către sistemul imunitar. Iar studiile genetice au arătat că boala câinelui are multe caracteristici similare cu cea a omului. Asta le-a permis veterinarilor să schimbe situația și să folosească cu succes insulina pentru a trata diabetul celui mai bun prieten al omului timp de peste 60 de ani. Mulți stăpâni reușesc să gestioneze diabetul câinilor lor cu insulină injectată de două ori pe zi, alimentație strictă și teste periodice de sânge, folosind aceleași teste de monitorizare a glucozei ca și în cazul oamenilor. Și dacă insulina de porc folosită frecvent pentru câini nu funcționează la un anumit câine, veterinarul poate chiar prescrie o formulă de insulină umană, încheind astfel cercul. După tot ce au făcut câinii pentru noi de-a lungul secolelor, inclusiv rolul lor într-o descoperire medicală care a salvat nenumărate vieți, putem cel puțin să-i ajutăm folosind aceleași cunoștințe.