Nu am știut când am convenit
să fac acest lucru

dacă vă așteptați să vă vorbeasc 
sau să cânt.

Dar când mi s-a spus 
că subiectul este limbajul

am considerat că ar trebui să vorbesc 
despre ceva pentru o clipă.

Eu am o problemă.

Nu e cel mai rău lucru din lume.

Sunt bine.

Nu sunt disperată.

Știu că alți oameni din lume

trebuie să facă față 
unor situații mult mai rele

dar pentru mine, limbajul și muzica

sunt legate indisolubil între ele
printr-un singur lucru.

Și chestia e că mă bâlbâi.

Poate părea curios 
dat fiind că îmi petrec

o mare parte din viață pe scenă.

Ai crede că mă simt bine
în sfera publică

și că mă simt în largul meu aici,
vorbind cu voi.

Dar adevărul este că până acum
și inclusiv în acest moment

mi-am petrecut viața trăind 
clipe de coșmar

ori de câte ori trebuie 
să vorbesc în public.

Cântatul în public e total diferit.

(Râsete)

Dar ajungem și la asta într-o clipă.

N-am vorbit niciodată despre asta explicit,

pentru că am trăit mereu cu speranța

că atunci când am să fiu adult,
nu o să mă mai bâlbâi.

Am crescut cu ideea
că atunci când o să fiu mare

o să învăț să vorbesc franceză

și o să învăț cum să gestionez banii

și că n-o să mă mai bâlbâi,

și că o să pot vorbi pe scenă,

și poate voi fi și prim ministru
și totul este posibil.

(Râsete)

Acum pot vorbi despre asta

pentru că am ajuns la un punct,

în fine, am 28 de ani.

Sunt destul de sigură 
că sunt un adult acum.

(Râsete)

Și sunt o femeie matură

care își petrece viața pe scenă

și are un defect de vorbire.

Deci ar fi cazul să recunosc.

Se pot întâmpla lucruri interesante
când ești bâlbâit.

Lucrul cel mai rău 
care mi se poate întâmpla

este să mă întâlnesc 
cu alt bâlbâit.

(Râsete)

Mi s-a întâmplat asta
în Hamburg

cu un tip pe care l-am întâlnit
și care mi-a zis:

„Bună! M-m-m-mă numesc Joe!"

și eu am răspuns:
„Bună! M-m-m-mă numesc Meg!"

Imaginați-vă groaza mea
când mi-am dat seama

că băiatul a crezut 
că râdeam de el.

(Râsete)

Lumea crede tot timpul
că sunt beată.

(Râsete)

Lumea crede că uit cum îi cheamă

pentru că ezit înainte 
să le rostesc numele.

Și e foarte ciudat,

pentru că substantivele proprii 
sunt cele mai rele.

Dacă intenționez să folosesc cuvântul
„miercuri" într-o propoziție

și mă apropii să zic cuvântul

și simt că am să mă bâlbâi,

îl pot schimba cu cuvântul „mâine"

sau „a doua zi după marți",
sau altceva.

E mai complicat, dar pot evita problema,

și pe parcurs am adoptat

o portiță de scăpare în timpul vorbirii,

unde chiar în ultimul moment

schimb cuvintele 
ca să îmi păcălesc mintea.

Dar numele oamenilor nu le poți schimba.

(Răsete)

Pe vremea când cântam jazz

am lucrat mult cu un pianist
pe care-l chema Steve.

Și cum vedeți

sunetele 's' și 't', rostite
împreună sau separat

sunt kryptonita mea.

Dar trebuia să-mi prezint trupa

pe fondul unor acorduri introductive

și când ajungeam la Steve

mă blocam la partea cu 'st'.

Era ciudat și neplăcut
și strica toată atmosfera.

Așa că după câteva tentative

Steve a devenit cu mare plăcere Seve,

și așa am trecut peste asta.
(Râsete)

Am urmat multă de terapie

unde o formă obișnuită de tratament

era o tehnică numită 'vorbirea lină'

în care aproape cânți tot ce spui.

Trebuia să legi totul 
într-un fel de cântec

ca o educatoare de grădiniță

și să faci totul să pară senin
ca și cum ai luat o groază de Valium

și totul e calm.
(Răsete)

Dar asta nu eram eu.

Dar fac asta, chiar o fac.

Vorbesc așa la spectacole

sau când dau interviuri,

când timpul de difuzare e limitat.

(Răsete)

Și așa rezolv treaba.

Dar ca artistă, 
convinsă fiind că munca mea

trebuie să se bazeze pe onestitate

și pe necesitatea de a fi real,

adesea am impresia că v-am înșelat.

De aceea, înainte să vă cânt

am vrut să vă spun ce înseamnă cântatul
pentru mine.

Înseamnă mult mai mult

decât a scoate sunete frumoase

ori de a compune cântece frumoase.

E mai mult decât a te simți
faimos ori înțeles.

Mai mult decât a vă face 
să simțiți ce simt eu.

Nu e vorba de mitologie

sau de a mă crede extraordinară.

Nu știu cum, dar printr-o funcție
sinaptică miraculoasă a creierului

e imposibil să te bâlbâi când cânți.

Și când eram mai tânără
asta era o formă de tratament

care a dat rezultate bune în cazul meu.

Așa că tot timpul cântam.

Și de asta sunt azi aici.

(Aplauze)

Mulțumesc.

Când cânt mă simt eliberată,

e singurul moment când mă simt fluentă.

E singurul moment când tot
ce iese din gura mea

e perfect inteligibil
și exact ce am vrut să spun.

(Râsete)

Știu că trebuie să vorbești la TED,

dar eu acum voi cânta la TED.

E un cântec pe care l-am scris
anul trecut.

Vă mulțumesc foarte mult.
Mulțumesc.

(Aplauze)

(Pian)

♪ Aș fi o frumusețe ♪

♪ dar nasul meu ♪

♪ este puțin cam mare ♪

♪ pentru fața mea ♪

♪ Și aș fi o visătoare ♪

♪ dar visul meu ♪

♪ este puțin cam mare ♪

♪ pentru acest spațiu ♪

♪ Și aș fi un înger ♪

♪ dar aura mea ♪

♪ pălește în lumina ♪

♪ grației tale ♪

♪ Și aș fi un joker ♪

♪ dar cartea mea n-are valoare ♪

♪ când tu scoți asul ♪

♪ Aș dori să știu ♪

♪ Sunt stele în iad? ♪

♪ Și aș vrea să știu ♪

♪ să știu dacă pot să-ți spun ♪

♪ că mă faci să pierd tot ce știu ♪

♪ Că nu pot alege și nici să renunț ♪

♪ Și aș rămâne pentru totdeauna ♪

♪ dar casa mea ♪

♪ este puțin cam departe ♪

♪ de aici ♪

♪ Și jur că am încercat ♪

♪ să încetinesc ♪

♪ când merg la pas cu tine ♪

♪ Dar tot ce puteam gândi ♪

♪ agale prin orașe ♪

♪ arăt frumoasă în ploaie? ♪

♪ Și nu știu cum cineva ♪

♪ atât de minunat ♪

♪ mă face să mă simt urâtă ♪

♪ Ce păcat ♪

♪ Și aș vrea să știu ♪

♪ Sunt stele în iad? ♪

♪ Și aș vrea să știu ♪

♪ să știu dacă îți dai seama ♪

♪ că mă faci să pierd tot ce știu ♪

♪ Că nu pot alege să renunț sau nu ♪

Vă mulțumesc foarte mult.

(Aplauze)