Nu am știut când am convenit
să fac acest lucru
dacă vă așteptați să vă vorbeasc
sau să cânt.
Dar când mi s-a spus
că subiectul este limbajul
am considerat că ar trebui să vorbesc
despre ceva pentru o clipă.
Eu am o problemă.
Nu e cel mai rău lucru din lume.
Sunt bine.
Nu sunt disperată.
Știu că alți oameni din lume
trebuie să facă față
unor situații mult mai rele
dar pentru mine, limbajul și muzica
sunt legate indisolubil între ele
printr-un singur lucru.
Și chestia e că mă bâlbâi.
Poate părea curios
dat fiind că îmi petrec
o mare parte din viață pe scenă.
Ai crede că mă simt bine
în sfera publică
și că mă simt în largul meu aici,
vorbind cu voi.
Dar adevărul este că până acum
și inclusiv în acest moment
mi-am petrecut viața trăind
clipe de coșmar
ori de câte ori trebuie
să vorbesc în public.
Cântatul în public e total diferit.
(Râsete)
Dar ajungem și la asta într-o clipă.
N-am vorbit niciodată despre asta explicit,
pentru că am trăit mereu cu speranța
că atunci când am să fiu adult,
nu o să mă mai bâlbâi.
Am crescut cu ideea
că atunci când o să fiu mare
o să învăț să vorbesc franceză
și o să învăț cum să gestionez banii
și că n-o să mă mai bâlbâi,
și că o să pot vorbi pe scenă,
și poate voi fi și prim ministru
și totul este posibil.
(Râsete)
Acum pot vorbi despre asta
pentru că am ajuns la un punct,
în fine, am 28 de ani.
Sunt destul de sigură
că sunt un adult acum.
(Râsete)
Și sunt o femeie matură
care își petrece viața pe scenă
și are un defect de vorbire.
Deci ar fi cazul să recunosc.
Se pot întâmpla lucruri interesante
când ești bâlbâit.
Lucrul cel mai rău
care mi se poate întâmpla
este să mă întâlnesc
cu alt bâlbâit.
(Râsete)
Mi s-a întâmplat asta
în Hamburg
cu un tip pe care l-am întâlnit
și care mi-a zis:
„Bună! M-m-m-mă numesc Joe!"
și eu am răspuns:
„Bună! M-m-m-mă numesc Meg!"
Imaginați-vă groaza mea
când mi-am dat seama
că băiatul a crezut
că râdeam de el.
(Râsete)
Lumea crede tot timpul
că sunt beată.
(Râsete)
Lumea crede că uit cum îi cheamă
pentru că ezit înainte
să le rostesc numele.
Și e foarte ciudat,
pentru că substantivele proprii
sunt cele mai rele.
Dacă intenționez să folosesc cuvântul
„miercuri" într-o propoziție
și mă apropii să zic cuvântul
și simt că am să mă bâlbâi,
îl pot schimba cu cuvântul „mâine"
sau „a doua zi după marți",
sau altceva.
E mai complicat, dar pot evita problema,
și pe parcurs am adoptat
o portiță de scăpare în timpul vorbirii,
unde chiar în ultimul moment
schimb cuvintele
ca să îmi păcălesc mintea.
Dar numele oamenilor nu le poți schimba.
(Răsete)
Pe vremea când cântam jazz
am lucrat mult cu un pianist
pe care-l chema Steve.
Și cum vedeți
sunetele 's' și 't', rostite
împreună sau separat
sunt kryptonita mea.
Dar trebuia să-mi prezint trupa
pe fondul unor acorduri introductive
și când ajungeam la Steve
mă blocam la partea cu 'st'.
Era ciudat și neplăcut
și strica toată atmosfera.
Așa că după câteva tentative
Steve a devenit cu mare plăcere Seve,
și așa am trecut peste asta.
(Râsete)
Am urmat multă de terapie
unde o formă obișnuită de tratament
era o tehnică numită 'vorbirea lină'
în care aproape cânți tot ce spui.
Trebuia să legi totul
într-un fel de cântec
ca o educatoare de grădiniță
și să faci totul să pară senin
ca și cum ai luat o groază de Valium
și totul e calm.
(Răsete)
Dar asta nu eram eu.
Dar fac asta, chiar o fac.
Vorbesc așa la spectacole
sau când dau interviuri,
când timpul de difuzare e limitat.
(Răsete)
Și așa rezolv treaba.
Dar ca artistă,
convinsă fiind că munca mea
trebuie să se bazeze pe onestitate
și pe necesitatea de a fi real,
adesea am impresia că v-am înșelat.
De aceea, înainte să vă cânt
am vrut să vă spun ce înseamnă cântatul
pentru mine.
Înseamnă mult mai mult
decât a scoate sunete frumoase
ori de a compune cântece frumoase.
E mai mult decât a te simți
faimos ori înțeles.
Mai mult decât a vă face
să simțiți ce simt eu.
Nu e vorba de mitologie
sau de a mă crede extraordinară.
Nu știu cum, dar printr-o funcție
sinaptică miraculoasă a creierului
e imposibil să te bâlbâi când cânți.
Și când eram mai tânără
asta era o formă de tratament
care a dat rezultate bune în cazul meu.
Așa că tot timpul cântam.
Și de asta sunt azi aici.
(Aplauze)
Mulțumesc.
Când cânt mă simt eliberată,
e singurul moment când mă simt fluentă.
E singurul moment când tot
ce iese din gura mea
e perfect inteligibil
și exact ce am vrut să spun.
(Râsete)
Știu că trebuie să vorbești la TED,
dar eu acum voi cânta la TED.
E un cântec pe care l-am scris
anul trecut.
Vă mulțumesc foarte mult.
Mulțumesc.
(Aplauze)
(Pian)
♪ Aș fi o frumusețe ♪
♪ dar nasul meu ♪
♪ este puțin cam mare ♪
♪ pentru fața mea ♪
♪ Și aș fi o visătoare ♪
♪ dar visul meu ♪
♪ este puțin cam mare ♪
♪ pentru acest spațiu ♪
♪ Și aș fi un înger ♪
♪ dar aura mea ♪
♪ pălește în lumina ♪
♪ grației tale ♪
♪ Și aș fi un joker ♪
♪ dar cartea mea n-are valoare ♪
♪ când tu scoți asul ♪
♪ Aș dori să știu ♪
♪ Sunt stele în iad? ♪
♪ Și aș vrea să știu ♪
♪ să știu dacă pot să-ți spun ♪
♪ că mă faci să pierd tot ce știu ♪
♪ Că nu pot alege și nici să renunț ♪
♪ Și aș rămâne pentru totdeauna ♪
♪ dar casa mea ♪
♪ este puțin cam departe ♪
♪ de aici ♪
♪ Și jur că am încercat ♪
♪ să încetinesc ♪
♪ când merg la pas cu tine ♪
♪ Dar tot ce puteam gândi ♪
♪ agale prin orașe ♪
♪ arăt frumoasă în ploaie? ♪
♪ Și nu știu cum cineva ♪
♪ atât de minunat ♪
♪ mă face să mă simt urâtă ♪
♪ Ce păcat ♪
♪ Și aș vrea să știu ♪
♪ Sunt stele în iad? ♪
♪ Și aș vrea să știu ♪
♪ să știu dacă îți dai seama ♪
♪ că mă faci să pierd tot ce știu ♪
♪ Că nu pot alege să renunț sau nu ♪
Vă mulțumesc foarte mult.
(Aplauze)