O prietenă de-ale mele s-a dus ieri cu un taxi la aeroport, iar pe drum a discutat cu șoferul, iar acesta i-a spus, cu pură sinceritate: „Mi-am dat seama că sunteți un om foarte bun.” Iar când mi-a povestit asta mai târziu, a spus că nu putea crede cât de bine a făcut-o să se simtă, că a însemnat mult pentru ea. Asta poate părea o reacție puternică din partea ei la cuvintele unui străin, dar nu e singura. Sunt un cercetător în științe sociale. Studiez psihologia oamenilor buni, și cercetările din domeniul meu spun că multora dintre noi ne pasă să simțim că suntem buni și să fim văzuți ca un om bun. Dar definiția ta de „om bun” și definiția ta de „om bun” și poate și definiția acelui șofer de „om bun”... se poate să nu avem toți aceeași definiție, dar indiferent de definiție, acea identitate morală e importantă pentru mulți dintre noi. Dacă cineva pune asta la îndoială, cum ar fi să ne judece pentru o glumă, sau să spună că compania noastră nu are diversitate, sau că o cheltuială de afaceri e delicată, intrăm în defensivă de multe ori. Uneori apelăm la toate metodele prin care putem ajuta oamenii din grupuri marginalizate, sau donăm către fundații, sau facem voluntariat pentru ONG-uri. Lucrăm pentru a proteja acea identitate de om bun. E important pentru mulți dintre noi. Dar dacă v-aș spune asta? Cum ar fi dacă v-aș spune că atașamentul nostru de a fi buni stă în calea noastră de a fi mai buni? Cum ar fi dacă v-aș spune că definiția de „om bun” e atât de îngustă încât e științific imposibil de atins? Și dacă v-aș mai spune că drumul spre a fi oameni mai buni începe pur și simplu cu renunțarea de a mai fi un om bun? Permiteți-mi să vă spun puțin despre cercetarea care explică cum funcționează mintea umană. Creierul se bazează pe scurtături pentru a face majoritatea efortului. Asta înseamnă că de multe ori procesele nostre mintale au loc în afara conștiinței, precum un program cu consum și performanțe reduse ce funcționează în spatele minții. Aceasta e, de fapt, premisa raționalității limitate. Raționalitatea limitată e o idee câștigătoare a premiului Nobel, conform căreia mintea umană are resurse de stocare limitate, puterea de procesare limitată, și, ca urmare, se bazează pe scurtături pentru a face o mare parte din efort. De exemplu, unii oameni de știință estimează că în orice moment... Mai tare, hai, pocnește! Așa. (Râsete) În orice moment, 11 milioane de informații apar în mintea noastră. 11 milioane. Și doar 40 dintre ele sunt procesate conștient. Deci 11 milioane, 40. Vi s-a întâmplat asta vreodată? Ați avut vreodată o zi foarte ocupată la muncă, și ați condus acasă, și când ajungeți la ușă, nici măcar nu vă amintiți drumul până acasă, dacă lumina la semafoare era verde sau roșie. Nici măcar nu vă amintiți. Erați pe autopilot. Sau ați deschis vreodată frigiderul, căutând untul, ați jurat că nu există unt, iar apoi să realizați că acesta se afla în fața voastră tot timpul? Acestea sunt acele momente „ups” care ne fac să râdem, iar asta se petrece într-un creier care poate gestiona 11 milioane de informații care apar, însă doar 40 fiind procesate conștient. Asta e partea limitată, motiv pentru care i se spune raționalitate limitată. Acest concept de raționalitate limitată e cel care m-a inspirat să lucrez cu colaboratorii mei, Max Bazerman și Mahzarin Banaji, la ceea ce noi numim eticitate limitată. E aceeași premisă ca raționalitatea limitată, faptul că avem o minte umană care e mărginită în unele aspecte și care se bazează pe scurtături, iar acele scurtături ne pot duce uneori în eroare. Raționalitatea limitată poate că influențează ce cereale cumpărăm din magazin sau ce produs lansăm în sala de conferințe. În cazul eticității limitate, mintea umană, aceeași minte umană, ia decizii, iar aici e vorba despre cine să angajăm sau ce glumă să zicem sau despre acea decizie de afaceri nesigură. Permiteți-mi să vă dau un exemplu despre eticitatea limitată. Prejudecățile inconștiente sunt un domeniu în care observăm efectele eticității limitate. Prejudecățile inconștiente sunt niște asocieri pe care le avem în minte, sunt acele scurtături pe care creierul le folosește pentru a organiza informația, foarte probabil fără să conștientizăm, și nu sunt neapărat în acord cu convingerile conștiente. Cercetătorii Nosek, Banaji și Greenwalk au analizat datele a milioane de oameni, și ce au descoperit, de exemplu, e faptul că majoritatea americanilor albi pot să asocieze mai rapid și mai ușor oamenii albi și lucrurile bune, decât oamenii negri și lucrurile bune, și că majoritatea bărbaților și femeilor pot asocia mai rapid și mai ușor bărbații și știința, decât femeile și știința. Iar aceste asocieri nu sunt în acord neapărat cu ceea ce gândesc ei în mod conștient. De fapt, s-ar putea să aibă opinii foarte egalitare. Deci uneori, acele 11 milioane și acele 40 sunt în dezacord. Alt exemplu: conflict de interese. Obișnuim să subestimăm cât de mult un cadou mic, imaginați-vă un stilou sau o cină, cât de mult acel cadou mic poate să ne afecteze deciziile. Nu realizăm că mintea noastră strânge în mod inconștient dovezi pentru a susține punctul de vedere al celui ce ne-a dat cadoul, indiferent cât de greu încercăm conștient să fim obiectivi și profesionali. Vedem de asemenea că eticitatea limitată, în ciuda dorinței noastre de a fi buni, încă facem greșeli, și facem greșeli care uneori rănesc alte persoane, care uneori promovează injustiția, în ciuda încercărilor noastre cele mai bune, iar noi mai degrabă ne explicăm greșelile decât să învățăm din ele. Ca de exemplu, când am primit un email de la o studentă din clasa mea spunând că o lectură pe care le-am dat-o, o lectură pe care o dau de ani de zile, era sexistă. Sau când am confundat doi studenți din clasa mea de aceeași rasă, ce arătau complet diferit, când i-am confundat mai mult de o singură dată, în fața tuturor. Aceste tipuri de greșeli ne trimit, mă trimit, în defensivă. Ne lasă să ne luptăm pentru acea identitate de om bun. Dar cea mai recentă lucrare făcută cu Mary Kern legată eticitatea limitată spune că suntem predispuși nu doar la greșeli, ci că tendința de a greși depinde de cât de ușor intrăm în defensivă. De cele mai multe ori nimeni nu ne atacă identitatea de om bun, deci nu ne gândim prea mult la implicațiile etice ale deciziilor noastre, iar modelul nostru arată că apoi ne îndreptăm spre un comportament tot mai puțin etic de cele mai multe ori. Pe de altă parte, cineva s-ar putea să ne atace identitatea, sau, reflectând, s-ar putea să ne-o atacăm singuri. Deci implicațiile etice ale deciziilor noastre devin evidente, iar în acest caz, ne îndreptăm mai mult spre comportamentul unui om bun, sau, să fiu mai precisă, spre un comportament care ne face să ne simțim ca un om bun, care nu e mereu același lucru, desigur. Ideea eticității limitate e că probabil noi supraestimăm importanța pe care intuiția noastră o are asupra deciziilor noastre etice. Poate că supraestimăm cât de mult interesul propriu ne influențează deciziile, și poate că nu realizăm cât de mult viziunea proprie de om bun ne afectează comportamentul, când de fapt, muncim atât de mult să protejăm acea identitate de om bun, să nu îi depășim limitele, încât nu ne oferim spațiul necesar pentru a învăța din greșeli și astfel să fim cu adevărat oameni mai buni. Poate pentru că ne așteptăm să fie ușor. Avem această definiție de om bun: fie ești un om bun, fie nu ești. Fie ai integritate, fie nu. Fie ești rasist sau sexist sau homofob, fie nu. Și în această definiție de fie-fie, nu există spațiu de creștere. Și apropo, nu asta facem în cea mai mare parte din viață. Dacă trebuie să învățăm contabilitate, mergem la un curs de contabilitate, sau dacă devenim părinți, luăm o carte și citim despre asta. Vorbim cu experții, învățăm din greșeli, ne actualizăm cunoștințele, continuăm să devenim mai buni. Dar când vine vorba de a fi un om bun, credem că e ceva ce știm deja, că doar trebuie să facem, fără efort sau învățare. M-am gândit cum ar fi dacă am renunța să mai încercăm să fim oameni buni, să renunțăm la asta, iar în loc de asta, să setăm un standard mai înalt, un standard mai înalt de a fi un om destul de bun? Un om destul de bun încă face greșeli, cu siguranță. Ca un om destul de bun, le fac tot timpul. Dar ca un om destul de bun, încerc să învăț din ele, să mi le asum. Mă aștept să apară și le accept. Înțeleg că există costuri pentru aceste greșeli. Când vine vorba despre probleme precum etică, prejudecăți, diversitate și incluziune, există costuri reale pentru oameni reali, și accept asta. De fapt, ca un om destul de bun, devin mai bună în a-mi remarca propriile greșeli. Nu aștept ca lumea să le evidențieze. Mă antrenez să le găsesc, și prin urmare... Sigur, uneori poate fi stânjenitor, poate fi inconfortabil. Uneori ne punem într-o poziție vulnerabilă. Dar prin această vulnerabilitate, ca la oricare lucru la care am încercat să devenim mai buni, vedem progres. Vedem creștere. Ne permitem să devenim mai buni. De ce nu ne permitem acest lucru? În orice alt aspect al vieții ne oferim spațiu să creștem, cu excepția acestuia, unde contează cel mai mult. Vă mulțumesc! (Aplauze)