Este o propoziție evidentă acolo.

Am început de la acea propoziție cu 12 ani în urmă,

și am început în contextul

țărilor în curs de dezvoltare,

dar voi ați venit aici din toate colțurile lumii.

Dacă vă gândiți la o hartă a țării voastre,

cred că veți realiza că

pentru orice țară de pe Pământ,

puteți desena mici cercuri și spune:

"Acestea sunt locuri în care profesorii buni nu vor merge."

În plus,

acelea sunt locurile care produc probleme.

Avem deci o problemă ironică.

Profesorii buni nu vor să meargă

în exact acele locuri în care este cel mai mult nevoie de ei.

Am început în 1999

să încerc să studiez această problemă, cu un experiment,

care era un experiment foarte simplu în New Delhi.

Practic am introdus un calculator

într-un zid al unui cartier sărac din New Delhi.

Copiii nu prea mergeau la școală. Nu știau engleză.

Nu văzuseră vreun calculator înainte,

și nu știau ce este Internetul.

Am conectat la el Internet de mare viteză -- este cam la un metru înălțime --

l-am pornit și l-am lăsat acolo.

După asta,

am observat câteva lucruri interesante, veți vedea.

Dar am repetat asta în toată India

și apoi într-o

mare parte a lumii

și am observat

că copiii vor învăța să facă

ce vor să învețe să facă.

Acesta este primul experiment făcut de noi --

băiatul de 8 ani din dreapta

instruindu-și elevul, o fată de 6 ani,

și o învăța cum să navigheze pe Internet.

Băiatul acesta din mijloc, din India centrală --

acesta este un sat din Rajasthan,

unde copiii au înregistrat muzica produsă de ei

și apoi au reascultat-o,

și în timpul acestui proces,

s-au amuzat copios.

Au făcut toate astea în 4 ore.

După ce au văzut un calculator pentru prima dată.

Într-un alt sat sud-indian,

acești băieți

au montat o cameră video

și încercau să fotografieze o albină.

Au descărcat-o de pe Disney.com,

sau un site asemănător,

14 zile după așezarea calculatorului în satul lor.

Așadar la sfârșit,

am tras concluzia că grupuri de copii

pot învăța singuri să folosească calculatoarele și Internetul,

indiferent cine

sau unde erau.

În acel moment am devenit mai ambițios

și am vrut să văd

ce altceva puteau face copiii cu un calculator.

Am început cu un experiment în Hyderabad, India,

unde am dat unui grup de copii --

vorbeau engleză cu un accent Telugu foarte puternic.

Le-am dat un calculator

cu o interfață vorbire-text,

care vine acum inclusă în Windows,

și le-am cerut să vorbească în ea.

Când au vorbit

calculatorul tipărea text neinteligibil,

și mi-au spus "Nu înțelege nimic din ce-i spunem."

Le-am zis: "Da, am să-l las aici două luni.

Faceți-l pe calculator

să vă înțeleagă."

Iar ei mi-au răspuns: "Cum să-l facem?"

Și am spus:

"De fapt, nu știu."

(Râsete)

Și am plecat.

(Râsete)

Două luni mai târziu --

și acest fapt este acum documentat

în revista "Infomation Technology

for International Development" --

accentul lor s-a schimbat

și era remarcabil de apropiat de accentul britanic neutru

pe care l-am folosit pentru antrenarea programului vorbire-text.

Cu alte cuvinte, toți vorbeau ca James Tooley.

(Râsete)

Deci au putut face asta singuri.

După aceea, am început să experimentez

cu diferite alte lucruri

pe care le-ar putea învăța singuri.

Am primit un telefon interesant din Columbo,

de la regretatul Arthur C. Clarke,

care mi-a spus, "Vreau să văd ce se întâmplă."

Nu putea călători așa că am mers eu acolo.

A spus două lucruri interesante,

"Un profesor care poate fi înlocuit de o mașină, ar trebui să fie."

(Râsete)

Al doilea lucru pe care l-a spus a fost:

"Dacă copiii sunt interesați,

apare educația."

Și am făcut toate astea pe teren,

gândindu-mă la el de fiecare dată când observam asta.

(video) Arthur C. Clarke: Și poate ajuta oamenii

cu siguranță

deoarece copiii învață rapid să navigheze

și să găsească lucrurile care-i interesează.

Și când ai interes, ai educație.

Sugata Mitra: Am dus experimentul în Africa de Sud.

Acesta este un băiat de 15 ani.

(video) Băiatul: ... spun doar, joc jocuri

cu animale,

și ascult muzică.

SM: L-am întrebat: "Trimiți mail-uri?"

A răspuns: "Da, și ele țopăie până dincolo de ocean."

Aceasta este Cambogia,

zona rurală --

un joc aritmetic relativ prostuț,

pe care nici un copil nu l-ar juca în clasă sau acasă.

Știți, v-ar refuza pe loc.

Ar spune: "E foarte plictisitor."

Dacă l-ai lăsa pe jos,

și toți adulții ar pleca,

și-ar demonstra unii altora

ce pot face.

Asta fac acești copii.

Încearcă să facă înmulțiri, cred.

Și în toată India,

după aproximativ 2 ani,

copiii au început să-și caute temele pe Google.

Ca rezultat, profesorii au raportat

îmbunătățiri teribile ale englezei lor --

(Râsete)

îmbunătățiri rapide și tot felul de lucruri.

Spuneau, "Au devenit gânditori profunzi" și așa mai departe.

(Râsete)

Și era adevărat.

Adică, dacă toate sunt pe Google,

de ce ai vrea să ți le îndeși în cap?

Astfel, la sfârșitul următorilor 4 ani,

am hotărât că grupuri de copii pot naviga pe net

pentru a atinge singuri obiective educaționale.

Atunci, o mare sumă de bani

a fost primită de Universitatea Newcastle

pentru îmbunătățirea învățământului în India.

Newcastle mi-a dat un telefon. Am spus "Voi participa din Delhi."

Mi-au răspuns "Nu vei putea administra

un milion de lire din banii Universității,

stând în Delhi."

Așa că, în 2006,

mi-am cumpărat o pelerină

și m-am mutat în Newcastle.

Am vrut să testez limitele

sistemului.

Primul experiment făcut din Newcastle

a fost de fapt în India.

Și mi-am propus o țintă imposibilă:

pot copii de 12 ani

vorbitori de tamil

dintr-un sat din sudul Indiei

să învețe singuri biotehnologie

în engleză, fără ajutor?

Și mă gândeam, am să-i testez. Vor obține zero.

Le voi da materialele. Mă voi întoarce și-i voi testa din nou.

Vor obține alt zero.

Voi merge înapoi și voi spune "Da, ne trebuie profesori pentru anumite lucruri."

Am chemat 26 de copii.

Au venit toți și le-am spus

că sunt niște lucruri foarte dificile pe acest calculator.

Nu aș fi surprins dacă nu ați înțelege nimic.

Toate sunt în engleză și eu plec.

(Râsete)

Și i-am lăsat cu ele.

M-am întors după două luni,

și cei 26 de copii au intrat foarte, foarte tăcuți.

I-am întrebat: "Ei, ați studiat ceva?"

Au răspuns: "Da".

"Ați înțeles ceva?" "Nu, nimic."

Le-am spus:

"Cât timp ați încercat

înainte să decideți că nu înțelegeți nimic?"

Au spus: "Le-am privit zilnic."

Am spus: "Două luni ați privit lucruri pe care nu le-ați înțeles?"

O fetiță de 12 ani a ridicat mâna și a răspuns,

literal,

"În afară de faptul că replicarea incorectă a moleculei de ADN"

provoacă boli genetice,

nu am înțeles nimic."

(Râsete)

(Aplauze)

(Râsete)

Mi-a luat 3 ani să public asta.

Tocmai am publicat-o în "The British Journal of Educational Technology".

Unul dintre referenții care a studiat lucrarea a spus,

"E prea bună ca să fie adevărată",

ceea ce nu a fost prea amabil.

Una dintre fete s-a învățat

să devină profesoara.

Este cea de acolo.

Amintiți-vă, ei nu studiază engleză.

Nu am inclus ultima parte în care am întrebat "Unde e neuronul?"

și ea a răspuns "Neuronul? Neuronul?"

Apoi m-a privit și a făcut așa.

Sau o expresie asemănătoare, nu foarte drăguță.

Notele lor au crescut de la zero la 30%,

o imposibilitate educațională, date fiind circumstanțele.

Dar 30% nu este o notă de trecere.

Așa că am aflat că au o prietenă,

o contabilă tânără,

cu care jucau fotbal.

Am întrebat-o: "Vrei să-i înveți

suficientă biotehnologie ca promoveze?"

Ea a răspuns: "Cum să fac? Nu știu materia aceasta."

I-am spus: "Folosește metoda bunicii."

"Cum?" a întrebat ea.

I-am răspuns: "Ce ai de făcut

este să stai în spatele lor

și să-i admiri tot timpul."

Spune-le doar: "Excelent. Fantastic.

Ce este asta? Poți să o faci din nou? Îmi arăți și altceva?"

A făcut asta două luni.

Notele au urcat la 50%,

ceea ce obțin școli elegante din New Delhi,

cu profesor specializat în biotehnologie.

Am revenit în Newcastle

cu aceste rezultate

și am decis

că se întâmplă aici ceva

care devine foarte serios.

După ce am experimentat în tot felul de locuri,

am mers în cel mai îndepărtat loc la care m-am putut gândi.

(Râsete)

La aproximativ 5.000 de mile de Delhi, peste râul Tamisa

este micul oraș Gateshead.

În Gateshead am luat 32 de copii,

și am început să perfecționez metoda.

I-am împărțit în grupuri de câte 4.

Le-am spus "Faceți grupurile cum doriți.

Fiecare grup poate folosi un singur calculator."

Vă amintiți, "Gaura din zid".

"Puteți schimba grupul.

Puteți merge în alt grup,

dacă nu vă place al vostru, etc.

Puteți să mergeți la alt grup, să priviți peste umărul lor și să vedeți ce fac,

apoi să reveniți la grupul vostru și să spuneți că este munca voastră."

Le-am explicat

că, în prezent, mare parte din cercetarea științifică se face astfel.

(Râsete)

(Aplauze)

Copiii m-au urmat entuziaști întrebând

"Ce vrei să facem?"

Le-am dat 6 întrebări GCSE.

Primul grup, cel mai bun,

a rezolvat tot în 20 de minute.

Cel mai slab, în 45.

Au folosit tot ce au știut --

grupuri de știri, Google, Wikipedia,

Ask Jeeves, etc.

Profesorul m-a întrebat "Este o învățare temeinică?"

Am pus "Hai să testăm.

Voi reveni peste două luni.

Și le vom da o lucrare de control --

fără calculatoare, fără să vorbească între ei, etc."

Nota medie obținută cu calculatoare și în grupuri

a fost 76%.

Când am făcut experimentul, testul,

după două luni, nota

a fost 76%.

S-a produs o memorare fotografică

la copii,

cred, pentru că au discutat între ei.

Un singur copil în fața unui singur calculator

nu va face asta.

Am alte rezultate,

care sunt aproape incredibile,

de note care cresc în timp.

Deoarece profesorii spun

că după ce lecția e gata,

copiii continuă să caute informații.

Aici în Marea Britanie, am solicitat

ajutorul bunicilor britanice,

după experimentul [neclar].

Și, să știți,

formează un grup viguros, bunicile britanice.

200 s-au oferit voluntare imediat.

(Râsete)

Înțelegerea a fost că-mi vor acorda

o oră de conexiune,

lucrând de acasă,

o zi pe săptămână.

Și așa au făcut.

În ultimii doi ani,

peste 600 de ore de instruire

au avut loc folosind Skype,

și ceea ce studenții mei numesc "norul de bunici".

Norul de bunici este acolo.

Și pot să-l teleportez în ce școală doresc.

(video) Profesor: Nu mă poți prinde.

Spuneți voi.

Nu mă poți prinde.

Copii: Nu mă poți prinde.

Profesor: Eu sunt omul din turtă dulce.

Copii: Eu sunt omul din turtă dulce.

Profesor: Bravo. Foarte bine ...

SM: La Gateshead,

o fetiță de 10 ani explică esența Hinduismului

în 15 minute.

Știți, subiect despre care nu știu nimic.

Doi copii privesc o prezentare TEDTalk.

Vroiau să fie fotbaliști înainte.

După vizionarea a 8 prezentări,

el vrea să fie Leonardo da Vinci.

(Râsete)

(Aplauze)

Este simplu.

Asta construiesc acum.

Se numesc SOLE: medii educationale cu auto-organizare.

Mobila e proiectată

astfel încât copiii stau în fața unor ecrane uriașe,

folosind conexiuni performante, dar în grupuri.

Dacă vor, pot apela norul de bunici.

Acesta e un SOLE în Newcastle.

Mediatorul este din Umed, India.

Cât de departe putem merge? Încă puțin și mă opresc.

Am mers la Torino, în luna mai.

Am îndepărtat toți profesorii de un grup de elevi de 10 ani.

Eu vorbesc doar engleză, ei doar italiană.

nu puteam comunica nicicum.

Am început să scriu întrebări pe tablă, în engleză.

Copiii le priveau și spuneau, "Ce?"

Le-am spus, "Răspundeți".

Ei le-au tastat în Google, le-au tradus în italiană,

au revenit la Google în italiană.

15 minute după ...

Următoarea întrebare: unde e Calcuta?

Aceasta le-a luat 10 minute.

Am încercat una grea.

Cine a fost Pythagoras și ce a făcut?

A fost tăcere pentru un timp,

apoi au spus "Ai scris greșit.

Este Pitagora, nu Pythagoras."

Apoi,

în 20 de minute,

triunghiurile dreptunghice au început să apară pe ecrane.

Am simțit fiori pe șira spinării.

Acești copii au 10 ani.

Text: În alte 30 de minute vor ajunge la Teoria Relativității. Și apoi?

(Râsete)

(Aplauze)

SM: Deci ce s-a întâmplat?

Cred că am dat peste

un sistem cu auto-organizare.

Într-un astfel de sistem

o structură apare

fără intervenții din exterior.

Sistemele cu auto-organizare întotdeauna prezintă emergență,

adică sistemul începe să facă lucruri

pentru care nu a fost proiectat.

De aceea reacționați astfel,

pentru că pare imposibil.

Cred că acum pot emite o ipoteză.

Educația este un sistem auto-organizant,

în care învățarea este un fenomen emergent.

Sunt necesari câţiva ani pentru a dovedi asta experimental,

dar voi încerca.

Între timp, există o metodă.

Un miliard de copii, ne trebuie 100 de milioane de mediatori --

sunt mult mai mulți pe planetă --

10 milioane de SOLE,

180 de miliarde de dolari și 10 ani.

Putem schimba totul.

Mulțumesc.

(Aplauze)