2014 a fost un an important pentru mine. Ați avut vreodată, un an important, un an remarcabil? Pentru mine a decurs așa: Pe 3 octombrie am pierdut cea de-a doua mea sarcină. Iar apoi, pe 8 octombrie, tatăl meu a murit de cancer. Apoi, pe 25 noiembrie, soțul meu Aaron a murit după trei ani de glioblastom de gradul IV, un cuvânt pompos pentru cancer de creier. Sunt amuzantă. (Râsete) Oamenii adoră să mă invite în oraș mereu. O viață socială plină. De obicei, când vorbesc despre această perioadă a vieții mele, reacția pe care o primesc este: (Oftat) „Nu-mi pot... Nu-mi pot imagina.” Dar eu cred că de fapt, poți. Eu cred că poți. Și cred că ar trebui, pentru că într-o zi, o să ți se întâmple și ție. Poate că nu aceleași pierderi în aceeași ordine sau în același ritm. Și, cum ziceam, sunt foarte amuzantă, iar cercetările pe care le-am văzut te vor uimi: toți cei pe care îi iubești au o șansă de 100% de a muri. (Râsete) Și de asta ați venit la TED. (Râsete) (Aplauze) Ca urmare a acestei pierderi, mi-am făcut o carieră din a vorbi despre moarte și pierdere nu doar în cazul meu, pentru că e destul de ușor de rezumat, ci despre pierderile și tragediile pe care le-au trăit alți oameni. E un subiect de nișă, trebuie să recunosc. (Râsete) E un domeniu mic, mi-aș dori să fac mai mulți bani, dar... (Râsete) Am scris niște cărți foarte inspiraționale, am găzduit un podcast inspirațional, am fondat o mică organizație nonprofit. Doar încerc să fac ceea ce pot pentru a face mai mulți oameni confortabili în fața inconfortabilului, iar durerea este atât de inconfortabilă. e atât de inconfortabilă, mai ales dacă e durerea altcuiva. O parte din această muncă este grupul pe care l-am creat cu prietena mea Moe, care e tot văduvă; îl numim „Clubul văduvelor atrăgătoare și tinere”. (Râsete) Și e real, avem carduri de membru și tricouri. Și când partenerul tău moare, soțul, soția, prietena, prietenul tău, chiar nu contează dacă erați căsătoriți, prietenii și familia ta vor începe să se uite în jur la prietenii prietenilor până când vor găsi pe cineva care a trecut prin ceva similar, iar apoi vă vor împinge unul către altul ca să puteți vorbi între voi și să nu-i molipsiți pe alții cu tristețea voastră. (Râsete) Asta e ceea ce facem. E doar o serie de grupuri mici, unde bărbați, femei, homosexuali, heterosexuali, căsătoriți, parteneri, pot vorbi despre persoana decedată și pot spune lucrurile pe care ceilalți din viața lor nu sunt încă pregătiți sau dispuși să le audă. Tot soiul de conversații. Ca: „Soțul meu a murit acum două săptămâni, și nu mă pot abține să nu mă gândesc la sex, e normal?” Da. „Și dacă e unul din Frații Property?” Mai puțin obișnuit, dar merge. (Răsete) Lucruri ca: „Atunci când sunt în public și văd oameni bătrâni ținându-se de mână, cupluri care în mod clar sunt împreună de zeci de ani, mă uit la ei și îmi imaginez toate lucrurile prin care au trecut împreună atât bune, cât și rele, certurile pe care le-au avut legate de cine să ducă gunoiul... Mi se umple inima de furie.” (Râsete) Iar acel exemplu este unul personal. Majoritatea conversațiilor pe care le avem în grup pot și vor rămâne doar între noi, dar sunt lucruri despre care vorbim pe care restul lumii, lumea care ne cunoaște durerea, dar care n-a fost încă afectată chiar ar beneficia dacă le-ar asculta. Și dacă nu vă dați seama, Sunt interesată doar de/capabilă de studii neștiințifice, așa că am mers la „Clubul văduvelor atrăgătoare și tinere” și am zis, „Hei, prieteni, vă amintiți când partenerul vostru a murit?” „Vă amintiți toate lucrurile pe care oamenii le ziceau?” „Oh, da.” „Pe care le-ați urât cel mai mult?” Am primit multe remarci și răspunsuri, oamenii spun multe lucruri, dar două s-au remarcat destul de repede. „Treci peste.” Încă din 2014, trebuie să vă spun că m-am recăsătorit cu un bărbat foarte chipeș, Matthew, avem patru copii în familia noastră unită, trăim în suburbiile din Minneapolis, Minnesota, SUA. Avem un câine adoptat. (Râsete) Conduc un minivan căruia i se deschis ușile fără ca măcar să le ating. (Râsete) În raport cu orice măsură, viața e bună. N-am pronunțat niciodată „mezhure” N-am zis-o niciodată așa. (Râsete) Nu știu de unde a venit. (Râsete) N-am auzit niciodată pe nimeni să pronunțe așa. Arată ca și cum ar trebui pronunțat așa, și de asta limba engleză e aiurea. (Râsete) Sunt impresionată de cei care o vorbesc pe lângă o altă limbă care are sens - bravo! (Râsete) În orice măsură... (Râsete) În raport cu orice măsură, viața e chiar foarte bună, dar nu am „trecut peste”. Nu am trecut peste, și urăsc expresia atât de mult, și înțeleg de ce alți oameni simt la fel. Pentru că presupune că viața, moartea și iubirea lui Aaron sunt doar momente pe care le pot lăsa în urmă - și pe care probabil că ar trebui. Când vorbesc despre Aaron, trec foarte ușor la timpul prezent și mereu am crezut că asta mă face ciudată. Și apoi am observat că toată lumea o face. Și nu e pentru că suntem în negare sau pentru că uităm, ci pentru că oamenii dragi, pe care i-am pierdut, sunt încă foarte prezenți pentru noi. Deci, atunci când spun „Oh, Aaron este...” E pentru că Aaron încă este. Nu e în felul în care era înainte, care era mult mai bun, sau în felul în care persoane religioase încearcă să-mi spună că el există. El e permanent și e prezent pentru mine. Aici, e prezent în munca mea, în copilul pe care îl avem împreună, în acești alți trei copii pe care îi cresc, care nu l-au cunoscut, care nu-i împart ADN-ul, dar care sunt în viața mea tocmai pentru că l-am avut pe Aaron și pentru că l-am pierdut pe Aaron. El e prezent în căsnicia mea cu Matthew, pentru că viața, iubirea și moartea lui Aaron m-au transformat în persoana pe care Matthew a vrut să o ia de soție. Deci n-am trecut peste Aaron, ci am mers înainte cu el. (Aplauze) I-am aruncat cenușa lui Aaron în râul lui preferat din Minnesota, iar când punga era goală - pentru că atunci când ești incinerat, încapi într-o pungă de plastic - încă era cenușă lipită de degetele mele. Și aș fi putut să-mi bag mâinile în apă și să le clătesc, dar în schimb, mi-am lins mâinile până au fost curate, pentru că mi-a fost foarte frică să pierd și mai mult față de cât pierdusem deja, și am fost atât de disperată să fiu sigură că el va fi mereu o parte din mine. Și bineînțeles că va fi. Pentru că atunci când îți vezi partenerul cum se otrăvește timp de trei ani, doar ca să poată rămâne în viață încă puțin cu tine, asta te marchează. Când îl vezi cum trece de la omul sănătos care era în noaptea când v-ați cunoscut la nimic, asta te va marca. Când îl vezi pe fiul tău, care nu are nici doi ani încă, mergând la patul tatălui său, în ultima lui zi de viață, ca și cum ar ști ce urmează în câteva ore, spunând „Te iubesc. Gata. Pa-pa.” Asta rămâne cu tine. Exact ca atunci când te îndrăgostești, în sfârșit, cu adevărat de cineva care te înțelege și îți dai seama că „Oh, Doamne, n-am avut dreptate. Dragostea nu e o competiție sau un reality show - e așa multă liniște, este această undă invizibilă de liniște care vă unește chiar și când totul este un haos, când totul se destramă, chiar și când el nu mai e.” Asta rămâne cu tine. Obișnuiam să facem asta - pentru că am mereu mâinile reci, iar el e atât de cald, îmi băgam mâinile reci ca gheața sub bluza lui... le apăsam de corpul lui fierbinte. (Râsete) Și lui nu-i plăcea deloc, (Râsete) dar mă iubea, și după ce a murit, am stat în pat cu Aaron și mi-am pus mâinile sub el și i-am simțit căldura corpului. Nici nu vă pot spune dacă aveam mâinile reci, dar pot să vă spun că am știut că este ultima oară când voi face asta. Și că acea amintire va fi întotdeauna tristă. Acea amintire mă va durea mereu. Chiar și când voi avea 600 de ani și voi fi doar o hologramă. (Râsete) Exact cum amintirea primei întâlniri mă va face mereu să râd. Durerea nu apare în vid, ci alături de alte sentimente. L-am cunoscut pe Matthew, actualul meu soț - lui nu-i place denumirea asta. (Râsete) dar e foarte corectă. (Râsete) L-am cunoscut pe Matthew, și... s-a auzit acest oftat de ușurare printre oamenii care mă iubesc, ca și cum „Gata! A reușit. Are parte de un final fericit, putem pleca acasă. Am reușit.” Și ideea asta e atât de atractivă chiar și pentru mine și am crezut în ea, dar nu era așa. Am primit un nou capitol. E un capitol așa bun - Te iubesc, dragă - e un capitol așa bun. Dar mai ales la început, era ca un univers alternativ, sau una din acele cărți „alege-ți propria aventură” din anii '80 în care se desfășoară două scenarii diferite. Mi-am deschis inima lui Matthew, și creierul meu era ceva de genul „Ți-ar plăcea să te gândești la Aaron? La trecut, prezent, viitor, să mergi în zona asta”, și am vrut. Și dintr-o dată, aceste două scenarii s-au desprins și m-am îndrăgostit de Matthew, ceea ce m-a ajutat să realizez amploarea a ceea ce am pierdut când Aaron a murit. Și la fel de important, m-a ajutat să realizez că dragostea mea pentru Aaron, precum și durerea pentru pierderea lui și iubirea pentru Matthew, nu sunt forțe opuse. Sunt doar două capete ale aceluiași fir. Sunt același lucru. Sunt... ce-ar zice părinții mei? Nu sunt un caz special. (Râsete) Au avut patru copii, erau... sincer... (Râsete) Dar nu sunt. Nu sunt un caz special. Știu asta, sunt complet conștientă că toată ziua, în fiecare zi, în toată lumea, se întâmplă lucruri cumplite. Tot timpul. Cum am zis, persoană amuzantă. Dar lucruri cumplite se întâmplă, oamenii trec prin pierderi formative și traumatice în fiecare zi. Și parte din munca mea, în podcastul ciudat pe care îl am, uneori vorbesc cu oamenii despre cel mai rău lucru care li s-a întâmplat vreodată. Și uneori, se referă la pierderea cuiva pe care îl iubesc, cândva, în urmă cu câteva zile, săptămâni, ani, chiar decenii. Și aceste persoane pe care le intervievez, nu s-au închis în jurul acestei pierderi făcând-o centrul vieții lor. Ci au trăit, lumea lor a continuat să meargă înainte. Dar vorbesc cu mine, un străin complet, despre omul pe care îl iubesc și care a murit, pentru că acestea sunt experiențele care ne marchează și ne formează la fel de mult precum cele fericite. Și la fel de permanent. La mult timp după ce primești ultimul mesaj de condoleanțe sau ultima masă caldă. Nu ne uităm la oamenii din jurul nostru cum experimentează bucuriile și minunile vieții și le spunem să treacă peste, nu? Nu trimitem o felicitare: „Felicitări pentru copilul tău minunat”, și apoi, după cinci ani, ne gândim, „Încă o zi de naștere? Treci peste.” (Râsete) Da, am priceput, are cinci ani. (Râsete) Uau. (Râsete) Dar durerea e asemănătoare cu a te îndrăgosti sau a avea un copil sau a te uita la „The Wire” pe HBO, pe care nu le înțelegi până când le faci. Și odată ce le faci, odată ce e dragostea sau copilul tău, odată ce e durerea ta, și ești în primul rând la înmormântare, înțelegi. Înțelegi că ce trăiești nu e doar un moment în timp, nu e un os care se va pune la loc, ci că ai fost afectat de ceva cronic. Ceva incurabil. Nu e fatal, dar uneori se simte ca și cum ar putea fi. Și dacă n-o putem preveni pentru alții, ce putem face? Ce putem face în afară de a încerca să ne amintim unul altuia că unele lucruri nu pot fi reparate, și nu toate rănile trebuie să se vindece. Avem nevoie unii de alții ca să ne amintim, să ne ajutăm unii pe alții să ne amintim, că durerea este o emoție multifațetată. Că poți fi și vei fi și trist, și fericit; că vei fi îndurerat și capabil să iubești în același an sau săptămână, în aceeași răsuflare. Trebuie să ne amintim că cineva care suferă va râde și va zâmbi din nou. Dacă sunt norocoși, vor găsi chiar și dragostea din nou. Și da, desigur, vor merge înainte. Dar asta nu înseamnă că au trecut peste. Vă mulțumesc. (Aplauze)