Vă rog pe fiecare să vă gîndiți

care a fost al doilea cuvînt
spus despre dumneavoastră.

Sau, dacă ați născut un copil,
despre acel copil.

Puteți să-l spuneți în șoaptă,
dacă vreți, sau cu voce tare.

Care a fost?

Primul cuvînt a fost „E...”

(Publicul: „Băiat”, „Fată”)
(Rîsete)

Ca să vedeți.

Eu mă ocup și de cazurile în care
nu e sigur dacă e fată sau băiat,

așa că răspunsul amestecat cade bine.

Sigur, mai nou răspunsul vine de obicei
nu la naștere, ci la ecografie,

asta dacă nu cumva părinții preferă

să fie surprinși cum era înainte.

Dar vă rog să vă gîndiți ce anume

determină alegerea acestui cuvînt.

Pentru că acest cuvînt

este o descriere a sexului pe care îl ai.

Iar prin asta vreau să spun

o descriere a organelor genitale.

Ca medic endocrinolog pediatru,

m-am ocupat foarte adesea
— și încă mă mai ocup uneori —

de cazuri în care

există nepotriviri

între formele externe

sau între cele externe și cele interne

și în care trebuie să stabilim la propriu

cum trebuie descris sexul.

Dar nu există nimic definibil la naștere

care te-ar putea defini pe tine.

Și cînd spun „a defini”

mă refer la orientarea sexuală.

Nu spunem „E un băiat gay!”

„O fată lesbiană!”

Asemenea trăsături nu se conturează

decît prin al doilea deceniu de viață.

Tot așa nu e definit nici genul tău,

care e altceva decît sexul anatomic

și descrie cum te concepi pe tine însuți.

Te vezi pe tine însuți

ca bărbat sau ca femeie,

sau undeva intervalul dintre cele două?

Uneori genul se manifestă

în primul deceniu de viață,

dar poate fi foarte derutant pentru părinți,

pentru că există mulți copii

care se poartă ca membrii sexului opus.

Există studii care arată că 80%

dintre copiii care se comportă astfel

pînă la urmă nu mai doresc

să aibă sexul opus

cînd ajung la pubertate.

Dar la vremea cînd începe pubertatea,

adică pe la 10–12 ani la fete

și 12–14 ani la băieți,

cînd cresc sînii

sau se măresc de 2–3 ori testiculele

la băieții genetici,

dacă și atunci copilul spune

că se află într-un corp
care nicicum nu i se potrivește,

e aproape sigur transsexual

și este foarte improbabil

să-și schimbe sentimentele,

indiferent ce terapie reparatorie
încearcă unii

sau altele la fel de dăunătoare.

E ceva relativ rar

și aveam relativ puțină
experiență personală cu așa ceva.

Iar experiența mea a fost tipică fiindcă
aveam un cabinet pentru adolescenți

și am avut un pacient, 24 ani,
absolvent de Harvard, genetic femeie,

avusese trei colegi de cameră
care îi știau povestea,

secretara îl trecea mereu
în liste cu nume masculin.

A venit la mine după absolvire
și mi-a zis: „Ajutați-mă.

Știu că vă pricepeți la endocrinologie.”

Într-adevăr am tratat mulți oameni
născuți fără gonade.

Nu era mare scofală.

Dar am făcut un tîrg cu el:
„Te tratez dacă mă înveți.”

Și m-a învățat.

Multă educație am primit îngrijindu-i
pe toți membrii grupului său de sprijin!

Apoi s-au încurcat lucrurile.

Credeam că e destul de ușor
la vîrsta lor să le dau hormoni

pentru genul cu care se identificau.

Dar apoi pacientul meu s-a căsătorit.

S-a căsătorit cu o femeie

care se născuse băiat

și se căsătorise ca bărbat, a avut doi copii

și apoi a făcut tranziția spre a fi femeie.

Iar acum această femeie minunată

s-a unit cu bărbatul 
care era pacientul meu.

Și de fapt s-au căsătorit legal,
că doar erau bărbat și femeie.

Cine să-și dea seama?! Nu? (Rîsete)

Eram derutat.

„Înseamnă că e homosexual?”

„E heterosexual?”

Amestecam orientarea sexuală
cu identitatea de gen.

Iar pacientul mi-a zis: „Stați un pic.

Gîndiți așa și o să pricepeți:

orientarea sexuală înseamnă
cu cine vrei să te culci,

iar identitatea de gen înseamnă
cine ești cînd te culci.”

Am mai învățat de la numeroșii adulți
— am îngrijit vreo 200 —

am învățat că dacă nu trag cu ochiul
la partenerul lor în sala de așteptare

n-aș putea ghici,
mai mult decît la nimereală,

cine e homosexual, heterosexual, bisexual
sau asexual în raport cu genul adoptat.

Altfel spus, nu e nici pic de legătură
între una și cealaltă.

Se vede și în statistici.

Îngrijirea celor 200 de adulți
mi s-a părut foarte dureroasă.

Oamenii aceștia, mulți dintre ei,

au fost nevoiți să renunțe
la multe în viață.

Pe unii i-au respins părinții,
frații și surorile, propriii copii,

soțul sau soția, care după divorț
le interzicea să-și vadă copiii.

Era cumplit. Dar de ce făceau asta?

De ce, la 40 sau 50 de ani?

Fiindcă simțeau nevoia de a fi ei înșiși

pînă să se sinucidă.

Și într-adevăr proporția de sinucideri
la transsexualii netratați

e printre cele mai mari din lume.

Ce era de făcut?

Am fost surprins,
la o conferință în Olanda,

unde sînt experți în asta,

să văd ceva absolut remarcabil.

Tratau din timp adolescenții

după ce le administrau mai întîi

cea mai riguroasă
analiză psihometrică a genului.

Iar tratamentul consta
în blocarea pubertății nedorite.

Pentru că de fapt copiii arată cam la fel,
ambele sexe, pînă trec prin pubertate,

moment în care dacă ai sexul nepotrivit
te simți ca Pinocchio schimbat în măgar.

Visul pe care îl aveai, că la pubertate
corpul ți se va schimba cum îți dorești,

e spulberat de pubertatea pe care o capeți.

Și se duce totul de rîpă.

De aceea se pune pubertatea în așteptare.
De ce în așteptare?

Nu le poți da hormonii sexului opus
la o vîrstă fragedă.

Le strici dezvoltarea,

și apoi credeți că putem avea
o discuție matură

despre efectele tratamentului
asupra fertilității cu o fată de 10 ani?

Sau cu un băiat de 12?

Asta ne dă un răgaz de 4–5 ani
pentru stabilirea diagnosticului,

timp în care copiii să se poată lămuri,

să li se poată face mai multe analize

și să poată trăi fără impresia
că le ia corpul razna.

Apoi încep un program numit 12–16–18.

Pe la 12 ani li se dau
hormonii de blocare,

iar apoi la 16 ani 
sînt testați și evaluați din nou.

Țineți cont, hormonii de blocare
sînt reversibili.

Dar dacă le dai hormonii sexului opus

încep să le crească sînii, părul facial,
se îngroașă vocea, în funcție de hormoni,

efecte care sînt definitive
sau se pot anula numai printr-o operație

sau electroliză,
iar vocea n-o mai poți schimba.

Deci e o chestiune serioasă,
pentru 15–16 ani.

Iar apoi la 18 ani sînt eligibili
pentru operație.

Nu există operații bune pentru
trecerea genitală de la femeie la bărbat,

dar o operație de la bărbat la femeie
poată păcăli ginecologii.

Atît de reușită poate fi.

M-am uitat cum o duc pacienții lor

și am văzut pacienți care arătau
la fel ca ceilalți copii.

Doar că aveau pubertatea întîrziată.

Dar după ce primeau hormoni
potrivit cu genul pe care și-l exprimau,

arătau superb.

Arată normal. Au înălțime normală.

Nu i-ai putea deosebi pe stradă.

Atunci m-am hotărît că asta vreau să fac.

Și se înscrie bine în domeniul
endocrinologiei pediatrice.

Pentru că dacă te ocupi de copii
care au 10–12 sau 10–14 ani,

asta e endocrinologie pediatrică.

Așa că am adus cîțiva copii la spital.

Acum a devenit tratamentul standard,

iar Spitalul de Copii
din Boston m-a susținut.

Le-am arătat copiii,
înainte de tratament și după,

sau oameni care nu au fost tratați
și oameni care doresc să fie tratați,

sau poze ale olandezilor.

Au venit la mine și mi-au zis:
„Faceți ceva pentru copiii ăștia.

Unde au fost copiii ăștia pînă acum?”

Erau undeva și sufereau, acolo erau.

Astfel am început un program în 2007.

Era primul program de felul lui
— de felul olandez, de fapt —

din America de Nord.

De atunci am avut 160 de pacienți.

Au venit din Afganistan? Nu.

Au venit, 75% dintre ei,

de la mai puțin de 250 km de Boston.

Cîțiva au venit din Anglia.

Jackie a fost chinuită. 
E din Midlands, din Anglia.

Are 12 ani în poză, trăia ca fată,

dar a fost bătută cumplit,
ca într-un film de groază.

A trebuit să facă școala acasă.

Iar motivul pentru care veneau

e că în Anglia nu primești tratament

de nici un fel sub 16 ani.

Adică ești constrîns să capeți
un corp de adult, orice ar fi,

chiar dacă ești testat bine.

În plus Jackie, judecînd
după parametrii scheletului,

urma să crească pînă la 2 m.

Și totuși tocmai începuse
o pubertate masculină.

Am făcut și ceva puțin inovator,

pentru că mă pricep la hormoni
și știu că estrogenul e mai eficace

în închiderea epifizelor, capetele oaselor,
și în oprirea creșterii, decît testosteronul.

Așa că i-am blocat testosteronul
cu un hormon de blocare,

dar i-am adăugat estrogen,
nu la 16 ani, ci la 13.

Iat-o aici la 16 ani, în stînga.

La 16 ani s-a dus în Thailanda, unde
se putea face chirurgie plastică genitală.

Acum se face de la 18 ani.

În final a crescut pînă la 180 cm.

Dar în plus are sîni de mărime normală,

pentru că oprind testosteronul
toate pacientele noastre au sîni normali

dacă ajung la noi la vîrsta potrivită,
nu prea tîrziu.

Iat-o aici, prima din dreapta.

A ieșit în lume, a fost semifinalistă
la Miss Anglia.

Juriul discuta dacă să-i permită.

Să-i dea voie.

Iar cineva din juriu a comentat:

„Dar are mai multă naturalețe
decît jumătate din celelalte concurente!”

(Rîsete)

Unele din ele fuseseră rearanjate,
pe ici pe colo. Dar ea, e ADN-ul ei.

Acum e o remarcabilă purtătoare de cuvînt.

I s-au oferit contracte ca model,
fază la care m-a tachinat zicînd:

„Aș fi avut mai multe șanse ca model
dacă mă făceați de 185 cm.”

(Rîsete)

Închipuiți-vă!

Poza asta cred că spune totul.

Chiar spune totul.

Ei sînt Nicole și fratele ei Jonas,

născuți băieți gemeni identici

și dovediți că sînt identici.

Nicole se identificase ca fată
încă de la trei ani.

La șapte ani i-au schimbat numele.

A venit la mine chiar la începutul
unei pubertăți masculine.

Vedeți la Jonas, care are 14 ani aici,

că pubertatea masculină
e timpurie în familia lor.

Arată mai degrabă de 16 ani.

Iar asta subliniază de ce trebuie
să fii atent la situația pacientului.

Nicole are pubertatea blocată aici,

iar Jonas se dezvoltă normal, e referința.

Așa ar fi arătat Nicole
dacă nu făceam ce am făcut.

Jonas are mărul lui Adam vizibil,
oase faciale reliefate, o mustață,

și se vede diferența de înălțime,
pentru că el crește rapid, ea nu.

Nicole ia estrogen, are deja puțină formă.

Familia lor s-a dus la Casa Albă
în primăvara trecută

pentru acțiunile lor în anularea
unui proiect de lege discriminator

care le-ar fi interzis
transsexualilor din Maine

dreptul de a folosi toaletele publice.

Legea era pe cale să fie adoptată
iar asta nu era bine,

dar Nicole s-a dus personal
la fiecare legiuitor din statul Maine.

Spunea: „Voi reuși.
Dacă se uită la mine vor înțelege

că nu sînt un pericol în toaleta femeilor,
dar sînt în pericol în toaleta bărbaților.

Și pînă la urmă i-au convins.

Ce mai urmează?

Mai avem de lucru cu discriminarea.

Numai 17 state din SUA
au o lege antidiscriminare,

împotriva discriminării la locuințe,
locuri de muncă, instituții publice.

Numai 17 state, din care 5
în regiunea New England.

Ne trebuie medicamente mai ieftine.
Costă o avere.

Apoi trebuie să scoatem
transsexualitatea din catalogul DSM.

E o boală psihică în aceeași măsură
ca a fi homosexual,

iar homosexualitatea a zburat din DSM 
în 1973 și lumea întreagă s-a schimbat.

Asta nu va goli bugetul nimănui.
Cazurile nu sînt așa frecvente.

Dar dacă nu facem nimic pentru ei,

nu numai că îi punem pe toți

în pericolul de a-și pierde viața
prin sinucidere,

ci spune ceva și despre cît de primitoare
este cu adevărat societatea noastră.

Mulțumesc.

(Aplauze)