Acțiune Directă este o expresie folosită mult în descrierea tacticilor anarhiste... și pe bună dreptate, din moment ce este una din principalele căi prin care anarhiștii pun valori ale autonomiei auto-organizării și ajutorul reciproc în practică. Deci... ce e mai exact? Ei bine, o definiție simplă ar fi sa zicem că o ațiune directă este o ațiune politică care vizează realizarea unui scop sau obiectiv specific, și care este făcut direct de un individ sau un grup de oameni, fără a apela la o autoritate mai înaltă pentru legitimitate. Acum, această definiție largă acoperă o gamă largă de activități... orice de la afișări de bannere la evadări din închisori. Și nu ne zice prea mult despre politicile celor care desfășoară acțiunea propriu-zisă. Acțiunile directe sunt tactici- însemnând că ele sunt un tip de acțiune specifică care poate fi folosită în implementarea unei largi varietăți de strategii. Din moment ce nu trebuie să fii anarhist ca să organizezi sau să participi la o acțiune directă, conceptul în sine are o importanță specială pentru anarhiști și alți radicali anti-autoritarieni. Și asta pentru că, făcute la momentul oportun și bine executate, acțiunile directe pot oferi o scăpare de la nesfârșitul ciclu al politicilor prin reprezentare, care iși ia cea mai înaltă formă în Stat. Filosoful german Max Weber a definit Statul ca un monopol al folosirii forței fizice în mod legitim. Cu alte cuvinte, violența Statului, fie că e exercitată prin stiloul unui politician, ciocanelul unui judecător sau bastonul unui polițist, este o manifestare a forței legitime, și o amintire dură a rolului Statului ca și mediatorul final al conflictului social. Acest mandat include totul de la dispute interpersonale care ajung în sala de judecată sau cu cineva care sună poliția... până la conflictul mai larg care izvorăște din inegalitatea sistemică și din dezechilibru structural inerent capitalismului, colonialismului, supremației rasei albe, ableism-ului și hetero-patriarhatului. În forma sa cea mai pură, acțiunea directă nu are scopul să-i convingă pe cei de la putere, dar caută să promoveze și să susțină puterea celor care organizează propriile acțiuni. Atunci când oamenii fac o acțiune directă, ei resping monopolul statului în luarea deciziilor, și își afirmă propria autonomie oferind un exemplu pentru alții. Ca să luăm doar un exemplu, decât să ceri unui politician să voteze împotriva unei conducte sau să apelezi la organismele de reglementare controlate de Stat, cei care preferă acțiunea directă găsesc des că este mai eficient și încurajator să mergi și să blochezi conductele... direct. Acțiunea directă poate fi folosită de asemenea în formarea rețelelor de ajutor reciproc. Acum cincizeci de ani, Panterele Negre s-au confruntat cu realitatea răspândirii largi a săraciei și lipsa furnizării de servicii în comunitățile lor. Decât să apeleze la guvern, sau la conștiința Americii Albe, Panterele au început să lucreze pentru organizarea propriilor clinici medicale sau programe de mic-dejun pentru elevii flămânzi. Aceste programe erau parte a unei strategii mai largi de a consolida puterea comunității, și au fost identificați de directorul FBI J Edgar Hoover ca o amenințare primară asupra securității naționale - prin care a vrut să zică o amenințare asupra legitimității statului, și asupra supremației structurii de putere albe care o susține. Pentru că ei încalcă canalele oficiale ale politicii, și adesea legea însăși, campaniile de acțiune directă cuprind inevitabil un întreg set de tactici menite să aducă conflictele înapoi sub controlul Statului. Aceastea pot varia de la infiltrații ale Statului sau asociații non-profit finanțate de corporații și mișcări locale co-optate pentru a forță o schimbare de tactici sau conducere, pâna la represiune extremă, ca și arestări în masă și asasinări vizate făcute de Stat sau forțe paramilitare. Deși ca și concept, acțiunea directă a existat de când există ierarhii împotriva cărora să te revolți, termenul datează din vremea mișcărilor muncitorești timpurii, unde era folosit să descrie practici militante ca și sabotajul industrial și greve spontane. Prin blocarea fizică a producției, și apărându-se colectiv în fața represiunii, muncitorii au fost capabili să forțeze concesiile conducătorilor lor capitliști. Larga răspândire a acestor tactici au dus la legalizarea sindicatelor și la o întreagă serie de concesii menite să aducă secțiunile mai radicale ale mișcării muncitorești înapoi sub controlul statului. Una dintre cele mai semnificative momente ale acțiunii directe din istoria modernă a avut loc în 1970 în Italia. Confruntându-se cu o criză a locuirii provocată de restructurarea capitalistă a economiei, mii de imigranți din sudul țării au ocupat apartamente în blocuri și au apărat fizic familii de la evacuare. Când guvernul a încercat să ridice tarifile de tranzit și costurile energiei zeci de mii de oameni au refuzat să plătească ratele mărite, în acțiuni colective cunoscute ca și auto-reduceri. Italia era, la acel moment, o țară profund religioasă, conservativă, și rigid patriarhală, în care și avortul și divorțul erau ilegale. În acest context, o mișcare de eliberare de femei curajoase a organizat o rețea secretă de clinici, cu medici și asistente oferind sutelor de voluntari deprinderile necesare pentru a efectua avorturi curate și sigure. Această abordare prin acțiune directă asupra sănătății reproductive a fost complementată de demonstrații masive și regulate cerănd legalizarea avortului, care au fost până la urmă cu succes. În epoca noastră de polarizare crescută, incertitudine și nesiguranță, acțiunea directă oferă o cale pentru ca mișcările noastre să construiască puterea noastră colectivă, și să ne apărăm comunitățile, și să luptăm pentru lumea în care vrem să trăim.