Acțiune Directă este o expresie folosită mult
în descrierea tacticilor anarhiste...
și pe bună dreptate, din moment ce este
una din principalele
căi prin care anarhiștii pun valori
ale autonomiei
auto-organizării și ajutorul reciproc
în practică.
Deci... ce e mai exact?
Ei bine, o definiție simplă ar fi sa zicem că
o ațiune directă este o ațiune politică
care vizează realizarea unui scop sau obiectiv specific,
și care este făcut direct de un individ
sau un grup de oameni, fără a apela
la o autoritate mai înaltă pentru legitimitate.
Acum, această definiție largă acoperă
o gamă largă de activități...
orice de la afișări de bannere la evadări din închisori.
Și nu ne zice prea mult
despre politicile celor care desfășoară acțiunea propriu-zisă.
Acțiunile directe sunt tactici-
însemnând că ele sunt un tip de acțiune specifică care
poate fi folosită în implementarea unei largi varietăți de strategii.
Din moment ce nu trebuie să fii anarhist ca să
organizezi sau să participi la o acțiune directă,
conceptul în sine are o importanță specială
pentru anarhiști și alți radicali anti-autoritarieni.
Și asta pentru că, făcute la momentul oportun
și bine executate,
acțiunile directe pot oferi o scăpare de la nesfârșitul
ciclu al politicilor prin reprezentare, care
iși ia cea mai înaltă formă în Stat.
Filosoful german Max Weber a definit
Statul ca un monopol al
folosirii forței fizice în mod legitim.
Cu alte cuvinte, violența Statului, fie că e exercitată
prin stiloul unui politician, ciocanelul unui judecător sau bastonul unui polițist,
este o manifestare a forței legitime, și
o amintire dură a rolului Statului
ca și mediatorul final al conflictului social.
Acest mandat include totul de la
dispute interpersonale care ajung în sala de judecată
sau cu cineva care sună poliția...
până la conflictul mai larg care izvorăște
din inegalitatea sistemică și din
dezechilibru structural inerent capitalismului, colonialismului,
supremației rasei albe, ableism-ului și hetero-patriarhatului.
În forma sa cea mai pură, acțiunea directă nu are
scopul să-i convingă pe cei de la putere, dar caută să promoveze
și să susțină puterea celor
care organizează propriile acțiuni.
Atunci când oamenii fac o acțiune directă,
ei resping monopolul statului
în luarea deciziilor, și își afirmă propria autonomie
oferind un exemplu pentru alții.
Ca să luăm doar un exemplu, decât să ceri
unui politician să voteze împotriva unei conducte
sau să apelezi la organismele de reglementare controlate de Stat,
cei care preferă acțiunea directă
găsesc des că este mai eficient și încurajator
să mergi și să blochezi conductele... direct.
Acțiunea directă poate fi folosită de asemenea în formarea
rețelelor de ajutor reciproc.
Acum cincizeci de ani, Panterele Negre s-au confruntat
cu realitatea răspândirii largi a săraciei și lipsa
furnizării de servicii în comunitățile lor.
Decât să apeleze la guvern, sau
la conștiința Americii Albe,
Panterele au început să lucreze pentru organizarea
propriilor clinici medicale sau programe de mic-dejun
pentru elevii flămânzi.
Aceste programe erau parte a unei strategii mai largi
de a consolida puterea comunității, și au fost identificați de
directorul FBI J Edgar Hoover ca o
amenințare primară asupra securității naționale - prin care a vrut să zică
o amenințare asupra legitimității statului, și
asupra supremației structurii de putere albe care o susține.
Pentru că ei încalcă canalele oficiale ale
politicii, și adesea legea însăși,
campaniile de acțiune directă cuprind inevitabil
un întreg set de tactici menite să aducă
conflictele înapoi sub controlul Statului.
Aceastea pot varia de la infiltrații ale Statului sau asociații
non-profit finanțate de corporații și mișcări locale co-optate
pentru a forță o schimbare de tactici
sau conducere, pâna la represiune extremă,
ca și arestări în masă și asasinări vizate
făcute de Stat sau forțe paramilitare.
Deși ca și concept, acțiunea directă
a existat de când există ierarhii
împotriva cărora să te revolți, termenul datează
din vremea mișcărilor muncitorești timpurii, unde
era folosit să descrie practici militante ca și
sabotajul industrial și greve spontane.
Prin blocarea fizică a producției, și
apărându-se colectiv în fața represiunii,
muncitorii au fost capabili să forțeze concesiile
conducătorilor lor capitliști.
Larga răspândire a acestor tactici au dus la
legalizarea sindicatelor și la o întreagă serie de
concesii menite să aducă
secțiunile mai radicale ale mișcării muncitorești
înapoi sub controlul statului.
Una dintre cele mai semnificative momente ale acțiunii directe
din istoria modernă a avut loc în 1970 în Italia.
Confruntându-se cu o criză a locuirii provocată
de restructurarea capitalistă a economiei,
mii de imigranți din sudul țării
au ocupat apartamente în blocuri și au apărat fizic
familii de la evacuare.
Când guvernul a încercat să ridice tarifile de tranzit
și costurile energiei zeci de mii de oameni au refuzat
să plătească ratele mărite, în acțiuni colective
cunoscute ca și auto-reduceri.
Italia era, la acel moment, o țară profund religioasă, conservativă,
și rigid patriarhală, în care și avortul
și divorțul erau ilegale.
În acest context, o mișcare de eliberare de femei curajoase
a organizat o rețea secretă de clinici,
cu medici și asistente oferind sutelor
de voluntari deprinderile necesare
pentru a efectua avorturi curate și sigure.
Această abordare prin acțiune directă asupra sănătății reproductive a fost
complementată de demonstrații masive și regulate
cerănd legalizarea avortului,
care au fost până la urmă cu succes.
În epoca noastră de polarizare crescută,
incertitudine și nesiguranță, acțiunea directă oferă o cale pentru
ca mișcările noastre să construiască puterea noastră colectivă,
și să ne apărăm comunitățile,
și să luptăm pentru lumea în care vrem să trăim.