Pe la mijlocul doctoratului
m-am împotmolit groaznic.
Nici o direcție pe care o încercam
nu ducea nicăieri.
Presupunerile pe care mă bazam
păreau să nu mai meargă.
Mă simțeam ca un pilot
care zboară prin ceață
și am rămas fără simțul orientării.
Nu mă mai bărbieream.
Nu mă puteam scula din pat dimineața.
Simțeam că nu sînt vrednic
să intru pe poarta facultății,
pentru că nu eram ca Einstein sau Newton
sau alt om de știință
ale cărui rezultate le știam.
În știință învățăm numai despre rezultate,
nu și despre proces.
Și atunci desigur
eu nu puteam fi om de știință.
Dar am avut destul sprijin
și am depășit momentul
și am descoperit ceva nou despre natură.
Ai un nemaipomenit sentiment de liniște
cînd ești singurul om din lume
care cunoaște o nouă lege a naturii.
Și am început al doilea proiect
din doctoratul meu.
Și s-a întîmplat din nou.
M-am împotmolit și am ieșit la mal.
Și am început să mă gîndesc
că poate e ceva comun.
Am întrebat și alți studenți
și mi-au spus:
„Da, exact asta ni s-a întîmplat și nouă,
și nu ne-a avertizat nimeni.”
Cu toții am studiat știința ca și cum ar fi
o secvență de pași logici
de la întrebare la răspuns.
Dar procesul cercetării
nu e nici pe departe așa.
În aceeași perioadă luam lecții
de teatru de improvizație.
Deci ziua făceam fizică,
iar noaptea rîdeam, săream,
cîntam din gură și la chitară.
Teatrul de improvizație,
la fel ca știința, merge spre necunoscut,
pentru că trebuie să joci pe scenă
fără regizor, fără scenariu,
fără să ai idee ce vei zugrăvi
sau ce vor face personajele celelalte.
Dar, spre deosebire de știință,
în teatrul de improvizație
ți se spune din prima zi
ce se va întîmpla cînd vei urca pe scenă.
Vei eșua lamentabil.
Vei rămîne blocat.
Așa că ne antrenam să rămînem creativi
în acea stare blocată.
De exemplu, aveam un exercițiu
în care stăteam în cerc
și fiecare trebuia să dansăm step
în stilul cel mai groaznic,
iar ceilalți aplaudau
și te încurajau
și te susțineau pe scenă.
Cînd am devenit profesor
și a trebuit să-mi îndrum studenții
în proiectele lor de cercetare,
mi-am dat din nou seama
că nu știu ce să fac.
Studiasem mii de ore de fizică,
biologie, chimie,
dar nici o oră, nici un o noțiune
despre cum să conduci,
cum să îndrumi pe cineva,
împreună spre necunoscut,
despre motivație.
Așa că m-am inspirat
din teatrul de improvizație
și le-am spus studenților din prima zi
ce urmează să se întîmple
cînd începi cercetarea.
E vorba de modelul nostru mintal
despre cum va fi în cercetare.
Pentru că de cîte ori facem ceva,
de exemplu dacă vreau
să ating tabla aceasta,
creierul creează întîi un model,
o predicție a ce anume
vor face mușchii mei
încă înainte să mișc mîna.
Și dacă mă blochez,
dacă modelul diferă de realitate,
asta produce un stres,
numit „disonanță cognitivă”.
De aceea e bine ca modelul
să corespundă realității.
Dar dacă crezi știința
așa cum se predă ea,
dacă crezi manualele, ești susceptibil
să ai următorul model pentru cercetare.
Dacă A este întrebarea
și B este răspunsul,
atunci cercetarea e un drum drept.
Problema e că dacă un experiment nu merge
sau dacă un student e deprimat,
percepția este de greșeală categorică
și asta produce un stres extraordinar.
De aceea pe studenții mei îi învăț
un model mai realist.
Poftim, un exemplu de situație
care nu se potrivește cu modelul.
(Rîsete)
(Aplauze)
Deci pe studenții mei
îi învăț un alt model.
Dacă A e întrebarea,
B e răspunsul...
Rămîi creativ în nor!
...și pornești la drum,
dar experimentele nu merg, și nu merg,
și nu merg, și nu merg,
pînă ajungi într-un loc
asociat cu emoții negative,
unde pare că presupunerile
pe care te bazezi
nu mai au sens,
de parcă ți-a tras cineva
covorul de sub picioare.
Iar eu acest loc îl numesc „nor”.
NOR
Te poți rătăci în nor
o zi, o săptămînă, o lună, un an,
o carieră întreagă.
Dar uneori, dacă ai destul noroc
și destul sprijin,
vei vedea, în materialele tale
sau gîndindu-te la forma norului,
un răspuns nou.
C. Și îți propui să încerci.
Iar experimentele nu merg, și nu merg,
dar ajungi acolo.
Atunci le spui tuturor despre asta,
publicînd un articol
pe tema „A săgeată C”,
ceea ce este o cale bună de comunicare,
dar numai dacă nu uiți calea
care te-a adus acolo.
Norul acesta e
o parte inerentă a cercetării,
o parte inerentă a meșteșugului nostru,
pentru că norul stă de pază la graniță.
Stă de pază la granița
dintre cunoscut
și necunoscut.
Ca să descoperi ceva cu adevărat nou
cel puțin una din presupunerile
fundamentale trebuie schimbată.
Ceea ce înseamnă că în știință
facem ceva destul de eroic.
În fiecare zi încercăm să ne plasăm
la granița dintre cunoscut și necunoscut
și să înfruntăm norul.
Observați că pe B l-am pus
în zona cunoscutelor,
pentru că știam de el de la bun început.
Dar C este întotdeauna mai interesant
și mai important decît B.
Deci B este esențial pentru a porni,
dar C este mult mai profund,
iar asta e partea uimitoare a cercetării.
Simplul fapt de a ști
cuvîntul acesta, „nor”,
a avut efecte majore
în grupul meu de cercetare.
Studenții vin acum și-mi spun:
„Uri, sînt în nor!”
Iar eu le spun:
„Minunat, înseamnă că suferi cumplit!”
(Rîsete)
Dar într-un fel mă bucur,
pentru că poate sîntem aproape de granița
dintre cunoscut și necunoscut,
și avem șansa de a descoperi
ceva cu adevărat nou.
Așa funcționează mintea noastră.
Știind că norul
este normal, este esențial
și de fapt e frumos
― ne putem înscrie în
Asociația de Apreciere a Norului ―
și ne detoxifică de sentimentul
că e ceva în neregulă cu noi.
Ca îndrumător, știu ce să fac,
și anume să sprijin și mai mult studentul.
Psihologia ne învață
că frica și deznădejdea
îți limitează mintea
la o gîndire prudentă și conservatoare.
Dacă vrei să explorezi căile nesigure
necesare pentru a ieși din nor,
ai nevoie de alte emoții
― solidaritate, sprijin, speranță ―
venite din legătura cu altcineva.
Ca în teatrul de improvizație,
și în știință e bine
să pășești în necunoscut
împreună.
Știind despre nor,
mai învățăm de la teatrul de imporvizație
și un mod foarte eficient
de a purta conversații
în interiorul norului.
Se bazează pe principiul central
al teatrului de improvizație,
care astfel îmi vine din nou în ajutor.
Constă în a spune „Da, și”
cînd ceilalți actori oferă ceva.
Asta înseamnă să accepți ofertele
și să le continui, spunînd „Da, și”.
De exemplu, dacă un actor spune
„Uite o băltoacă!”,
iar celălalt actor spune
„Nu, e doar o scenă”,
improvizația s-a terminat.
A murit. Și toată lumea e frustrată.
Se numește „blocare”.
Dacă nu dai atenție comunicării,
conversațiile științifice
pot fi pline de blocări.
Dacă spui „Da, și” se întîmplă așa:
„Uite o băltoacă!”
„Da, hai să sărim în ea!”
„Uite o balenă! Hai s-o apucăm de coadă!
Ne trage pînă-n lună!”
Deci cînd spunem „Da, și”
ocolim criticul interior.
Cu toții avem un critic interior
care veghează ce spunem,
ca lumea să nu ne creadă vulgari
sau nebuni sau neoriginali,
iar știința e plină de frica
de a părea neoriginal.
Spunînd „Da, și” excludem criticul
și eliberăm vocile ascunse
ale creativității
pe care nici nu știam că le avem.
Ele aduc adesea răspunsul
despre nor.
După cum vedeți, faptul de a ști
despre nor și despre „da, și”
a făcut ca grupul meu să fie foarte creativ.
Studenții au început să se joace cu ideile
și am făcut descoperiri surprinzătoare
la interfața dintre fizică și biologie.
De exemplu, timp de un an
am rămas împotmoliți
încercînd să înțelegem
complexele rețele biochimice din celule
și ne spuneam „sîntem afundați în nor”.
Și cînd vorbeam în joacă
studentul meu Shal Shen Orr a spus:
„Hai, măi, să desenăm
rețeaua asta pe hîrtie.”
În loc să spun
„Dar am tot desenat-o
de atîtea ori, și nu merge”,
am spus: „Da, și...
...hai să luăm o foaie mare”.
La care Ron Milo a spus:
„Hai să luăm o foaie uriașă,
pentru arhitecți,
că știu eu unde s-o tipărim.”
Și am tipărit rețeaua
și ne-am uitat la ea.
Atunci am făcut cea mai mare
descoperire a noastră,
că rețeaua asta complicată se compune
din numai cîteva structuri simple și repetitive,
ca motivele unui vitraliu.
Le numim „motive de rețea”
și sînt circuitele elementare
care ne ajută să înțelegem
logica după care se iau decizii în celule
în toate organismele,
inclusiv corpul nostru.
La scurt timp după asta
am început să fiu invitat
să fac prezentări
pentru mii de oameni de știință din lume,
dar informația despre nor
și despre „Da, și”
a rămas doar în grupul meu.
Vedeți, în știință nu vorbim
despre proces,
despre ceva subiectiv sau emoții.
Vorbim despre rezultate.
Nu aveam cum să vorbesc
despre asta la conferințe.
Era de neconceput.
Am văzut alți cercetători cum se blochează
fără a avea un cuvînt
pentru ce vedeau.
Modul lor de gîndire
se limita la căi prudente,
știința lor nu-ți atingea potențialul,
iar ei sufereau.
Mă gîndeam că asta e,
eu să fac grupul meu cît mai creativ
și dacă toată lumea face la fel
știința pînă la urmă
va crește și se va îmbunătăți.
Modul acesta de gîndire
s-a schimbat radical
cînd s-a întîmplat s-o aud
pe Evelyn Fox Keller
vorbind despre experiența ei
ca femeie în cercetare.
Punea întrebarea:
„Cum se face că nu vorbim
despre aspectele subiective
și emoționale ale cercetării?
Nu e o întîmplare.
Astea sînt valorile noastre.”
Vedeți, știința urmărește cunoaștere,
obiectivă și rațională.
Asta e partea frumoasă a științei.
Dar avem și o preconcepție culturală
că a face știință,
ce facem noi pentru a obține cunoașterea,
trebuie să fie tot obiectiv și rațional.
Ca Spock.
Și cînd pui pe ceva
eticheta de obiectiv și rațional,
automat partea opusă,
subiectivul și emoționalul,
primește eticheta de non-știință
sau anti-știință
sau amenințător pentru știință,
și nu vorbim despre asta.
Cînd am auzit asta,
că știința are o cultură,
s-a făcut lumină în mintea mea.
Pentru că dacă știința are o cultură,
cultura se poate schimba,
iar eu pot contribui
cu puterile mele la schimbarea științei.
Atunci la următoarea conferință
am vorbit despre cercetarea mea,
și apoi despre importanța
subiectivului și emoționalului în știință
și că trebuie să vorbim despre asta.
M-am uitat la public
și erau... reci.
Nu auzeau ce spun,
în contextul unei conferințe
cu 10 prezentări PowerPoint înlănțuite.
Am încercat iar și iar,
conferință după conferință,
dar nu mă puteam face auzit.
Eram în nor.
Pînă la urmă am reușit să ies din nor
prin improvizație și muzică.
De atunci, la toate conferințele
unde mă duc
fac o prezentare științifică
și o a doua prezentare, specială,
numită „Iubire și teamă în laborator”,
și o încep printr-un cîntec
despre teama cea mai mare
a oamenilor de știință,
și anume că muncim din greu,
descoperim ceva nou,
și apoi publică altcineva
același rezultat.
Zicem că „ne-a măturat”.
E groaznic să fii măturat.
Ne face să nu mai vorbim unul de altul
și e neplăcut,
pentru că în știință vrem
să facem schimb de idei
și să învățăm unul de la altul.
Și atunci le cînt un blues...
(Aplauze)
...intitulat „Măturat din nou”.
Și rog publicul să mă acompanieze.
Le spun: „Dv. cîntați «Măturat, măturat»”.
Sună așa: „Măturat, măturat!”
Sună așa:
♪ Iar am fost măturat ♪
♪ Măturat! Măturat! ♪
Și tot așa.
♪ Iar am fost măturat ♪
♪ Măturat! Măturat! ♪
♪ Iar am fost măturat ♪
♪ Măturat! Măturat! ♪
♪ Iar am fost măturat ♪
♪ Măturat! Măturat! ♪
♪ Iar am fost măturat ♪
♪ Măturat! Măturat! ♪
♪ Mamă, sînt îndurerat ♪
♪ Doamne ajută, iar am fost măturat ♪
(Aplauze)
Mulțumesc.
Vă mulțumesc pentru acompaniament.
Atunci toți încep să rîdă, să respire,
observă că mai sînt și alți cercetători
cu aceleași probleme
și începem să vorbim despre aspectele
emotive și subiective ale cercetării.
Ai sentimentul eliberării de un imens tabu.
Putem vorbi în sfîrșit de asta
într-o conferință.
Cercetătorii au înființat acum grupuri
unde se întîlnesc regulat
și discută despre aspectele
emoționale și subiective
din activitatea lor de îndrumare
și de sondare a necunoscutului.
Au început chiar să țină cursuri
despre procesul științific,
despre sondarea necunoscutului, împreună,
și multe altele.
Visul meu este acesta:
așa cum orice om de știință
știe cuvîntul „atom”,
știe că materia se compune din atomi,
orice om de știință va ști
cuvinte ca „nor” sau „da, și”,
iar știința va deveni mult mai creativă,
va face multe mai multe
descoperiri neașteptate
pentru folosul nostru al tuturor
și va fi și mult mai distractivă.
Ceea ce v-aș ruga să țineți minte de aici
este că data viitoare cînd veți avea
o problemă pe care n-o puteți rezolva,
la lucru sau în viață,
există un nume pentru ceea ce veți vedea:
norul.
Puteți merge prin nor
nu singur, ci împreună
cu cineva care vă e sursă de sprijin,
care spune „Da, și” la ideile dv.,
care vă ajută să vă spuneți
„Da, și” la propriile idei,
pentru a vă crește șansele ca,
printre firele de nor,
să găsiți acel moment de liniște
unde veți vedea prima licărire
a unei descoperiri neașteptate:
C-ul căutat.
Mulțumesc.
(Aplauze)