Fie că i-au legat de o roată în flăcări,

transformat în păianjeni

sau li s-a mâncat ficatul de vultur,

mitologia greacă abundă în povești
în care zeii îi pedepsesc groaznic

pe muritorii care i-au supărat.

Totuși, una dintre
cele mai faimoase pedepse

nu e amintită din cauza cruzimii șocante,

ci datorită familiarității tulburătoare.

Sisif a fost primul rege 
din Ephyra, Corintul de astăzi.

Deși era un conducător isteț,
care a adus prosperitate cetății sale,

era și un tiran care și-a sedus nepoata

și a ucis vizitatori
pentru a-și etala puterea.

Încălcarea tradiției sacre a ospitalității
i-a înfuriat teribil pe zei.

Dar Sisif ar fi putut încă evita pedeapsa

dacă nu era așa de nechibzuit
de încrezător în sine.

Problema a început
când Zeus a răpit-o pe nimfa Aegina,

purtând-o în zbor
sub forma unui vultur uriaș.

Tatăl Aeginei, zeul râurilor, Asopus,
s-a dus pe urmele lor până în Ephyra,

unde l-a întâlnit pe Sisif.

În schimbul unui izvor
făurit în oraș de către zeu,

regele i-a dezvăluit lui Asopus
calea pe unde a trecut Zeus cu fata.

Când Zeus a aflat, a fost atât de furios
încât i-a cerut lui Thanatos, zeul Morții,

să-l lege pe Sisif cu lanțuri în infern,
ca să nu mai poată cauza probleme.

Dar Sisif și-a dovedit iar istețimea.

Când era pe cale să fie închis,

regele l-a rugat pe Thanatos
să-i arate cum funcționează lanțurile,

și a inversat repede locurile,

evadând înapoi printre muritori.

Cu Thanatos captiv, nimeni nu putea muri
și lumea s-a transformat în haos.

Lucrurile s-au întors la normal
abia când zeul războiului, Ares,

mânios că luptele nu mai erau distractive,
l-a eliberat pe Thanatos.

Sisif știa că reglarea de conturi
era aproape,

dar mai avea un as în mânecă.

Înainte de a muri,
și-a rugat soția, Merope,

să-i arunce trupul în piața publică,

de unde avea să fie într-un final
purtat pe râul Styx.

Acum, înapoi printre morți,

Sisif a abordat-o
pe regina infernului, Persefona,

și i s-a plâns că soția sa l-a jignit,

neorganizându-i o înmormântare adecvată.

Persefona i-a acceptat cererea
de se întoarce printre vii

și de a o pedepsi pe Merope,

cu condiția că se va întoarce
când termină treaba.

Firește, Sisif nu și-a ținut promisiunea,

păcălind acum a doua oară
moartea și pe zei.

Nu avea să fie o a treia oară,

fiindcă mesagerul Hermes
l-a dus pe Sisif înapoi la Hades.

Regele credea că e mai isteț decât zeii,

dar Zeus avea să râdă ultimul.

Pedeapsa lui Sisif era o sarcină simplă:

să împingă la deal un bolovan uriaș.

Dar pe măsură ce se apropia de vârf,
piatra cădea tocmai până jos,

forțându-l s-o ia de la capăt...

iar și iar... pentru eternitate.

Istoricii au sugerat că povestea lui Sisif
are rădăcini în mituri antice

despre răsăritul și apusul soarelui
sau alte cicluri naturale.

Dar imaginea vie a cuiva condamnat
să repete la nesfârșit o sarcină inutilă

a rezonat ca o alegorie
asupra condiției umane.

În eseul său clasic, Mitul lui Sisif,

filozoful existențialist Albert Camus

a comparat pedeapsa
cu căutarea zadarnică a umanității

pentru sens și adevăr,

într-un univers fără sens și indiferent.

În loc să dispere,
Camus și l-a imaginat pe Sisif

împlinindu-și soarta sfidător,

pe măsură ce cobora dealul
pentru a-și împinge din nou bolovanul.

Și chiar dacă eforturile noastre cotidiene

sunt uneori la fel
de repetitive și absurde,

putem încă să le dăm
însemnătate și valoare, asumânduni-le.