Fie că i-au legat de o roată în flăcări, transformat în păianjeni sau li s-a mâncat ficatul de vultur, mitologia greacă abundă în povești în care zeii îi pedepsesc groaznic pe muritorii care i-au supărat. Totuși, una dintre cele mai faimoase pedepse nu e amintită din cauza cruzimii șocante, ci datorită familiarității tulburătoare. Sisif a fost primul rege din Ephyra, Corintul de astăzi. Deși era un conducător isteț, care a adus prosperitate cetății sale, era și un tiran care și-a sedus nepoata și a ucis vizitatori pentru a-și etala puterea. Încălcarea tradiției sacre a ospitalității i-a înfuriat teribil pe zei. Dar Sisif ar fi putut încă evita pedeapsa dacă nu era așa de nechibzuit de încrezător în sine. Problema a început când Zeus a răpit-o pe nimfa Aegina, purtând-o în zbor sub forma unui vultur uriaș. Tatăl Aeginei, zeul râurilor, Asopus, s-a dus pe urmele lor până în Ephyra, unde l-a întâlnit pe Sisif. În schimbul unui izvor făurit în oraș de către zeu, regele i-a dezvăluit lui Asopus calea pe unde a trecut Zeus cu fata. Când Zeus a aflat, a fost atât de furios încât i-a cerut lui Thanatos, zeul Morții, să-l lege pe Sisif cu lanțuri în infern, ca să nu mai poată cauza probleme. Dar Sisif și-a dovedit iar istețimea. Când era pe cale să fie închis, regele l-a rugat pe Thanatos să-i arate cum funcționează lanțurile, și a inversat repede locurile, evadând înapoi printre muritori. Cu Thanatos captiv, nimeni nu putea muri și lumea s-a transformat în haos. Lucrurile s-au întors la normal abia când zeul războiului, Ares, mânios că luptele nu mai erau distractive, l-a eliberat pe Thanatos. Sisif știa că reglarea de conturi era aproape, dar mai avea un as în mânecă. Înainte de a muri, și-a rugat soția, Merope, să-i arunce trupul în piața publică, de unde avea să fie într-un final purtat pe râul Styx. Acum, înapoi printre morți, Sisif a abordat-o pe regina infernului, Persefona, și i s-a plâns că soția sa l-a jignit, neorganizându-i o înmormântare adecvată. Persefona i-a acceptat cererea de se întoarce printre vii și de a o pedepsi pe Merope, cu condiția că se va întoarce când termină treaba. Firește, Sisif nu și-a ținut promisiunea, păcălind acum a doua oară moartea și pe zei. Nu avea să fie o a treia oară, fiindcă mesagerul Hermes l-a dus pe Sisif înapoi la Hades. Regele credea că e mai isteț decât zeii, dar Zeus avea să râdă ultimul. Pedeapsa lui Sisif era o sarcină simplă: să împingă la deal un bolovan uriaș. Dar pe măsură ce se apropia de vârf, piatra cădea tocmai până jos, forțându-l s-o ia de la capăt... iar și iar... pentru eternitate. Istoricii au sugerat că povestea lui Sisif are rădăcini în mituri antice despre răsăritul și apusul soarelui sau alte cicluri naturale. Dar imaginea vie a cuiva condamnat să repete la nesfârșit o sarcină inutilă a rezonat ca o alegorie asupra condiției umane. În eseul său clasic, Mitul lui Sisif, filozoful existențialist Albert Camus a comparat pedeapsa cu căutarea zadarnică a umanității pentru sens și adevăr, într-un univers fără sens și indiferent. În loc să dispere, Camus și l-a imaginat pe Sisif împlinindu-și soarta sfidător, pe măsură ce cobora dealul pentru a-și împinge din nou bolovanul. Și chiar dacă eforturile noastre cotidiene sunt uneori la fel de repetitive și absurde, putem încă să le dăm însemnătate și valoare, asumânduni-le.