Marea parte a pădurii trăiește
la umbra giganților

care formează marele coronament.

Ei sunt cei mai bătrâni copaci,

cu sute de copii și mii de nepoți.

Aceștia comunică cu vecinii lor,
împărțind hrană, provizii

și înțelepciune, acumulate
pe parcursul vieții lor îndelungate.

Fac toate acestea înrădăcinați,
fără a vorbi, a se întinde sau a se mișca.

Secretul succesului lor
zace în subteranul pădurii,

unde sisteme întinse de rădăcini
susțin trunchiurile falnice de deasupra.

Alături de aceste rădăcini 
sunt fungi simbiotici numiți micorize.

Acești fungi au nenumărate hife
ramificate în filamente subțiri

care împreună formează miceliul.

Miceliul se întinde pe o zonă mai largă
decât cea a rădăcinilor de copaci

și conectează rădăcinile diferitor copaci.

Aceste conexiuni formează 
rețele de micorize.

Prin acestea,

fungii pot trimite resurse și molecule
de semnalizare între copaci.

Se știe că cei mai bătrâni copaci 
au cele mai mari rețele de micorize,

cu cele mai multe legături cu alți copaci,

dar aceste legături
sunt foarte greu de urmărit.

Asta pentru că există aproximativ
100 de specii de fungi micorizi –

iar un singur copac poate fi colonizat 
de o mulțime de organisme fungice,

fiecare dintre ele conectându-se
la un set unic de alți copaci,

care la rândul lor au un set unic
de asocieri fungice.

Pentru a înțelege mai bine cum circulă
substanțele în această rețea,

să ne concentrăm pe zaharuri,

cum călătoresc de la un copac matur
la un puiet învecinat.

Călătoria zaharurilor 
începe deasupra solului,

în interiorul frunzelor
din coronamentul înalt al copacilor.

Frunzele folosesc lumina soarelui
pentru a crea zaharuri prin fotosinteză.

Acest nutriment esențial
călătorește prin copac

către baza trunchiului,
prin seva din interior.

De acolo, zaharurile coboară
către rădăcini.

Fungii micorizali
de la capătul rădăcinilor

și fie înconjoară, fie pătrund
în celulele exterioare ale rădăcinii,

în funcție de tipul de fungi.

Fungii nu pot produce zaharuri, 
deși au nevoie de acestea ca și copacii.

Totuși, aceștia pot

să colecteze nutrienți din sol
mult mai eficient decât rădăcinile

și să transfere acești nutrienți
către rădăcinile copacilor.

În general,

substanțele circulă de la zonele bogate
în materie, la cele mai lipsite,

sau din centru la periferii.

Asta înseamnă că zaharurile circulă 
de la rădăcini, la hifele fungice.

Îndată ce zaharurile intră în fungi,

acestea circulă de-a lungul hifelor
prin porii dintre celule

sau prin niște hife
transportatoare speciale.

Fungii absorb o parte din zaharuri,

iar restul continuă și intră
în rădăcinile copacului învecinat,

un puiet care crește în umbră
și are mai puține șanse

de a crea zaharuri prin fotosinteză.

Dar de ce transportă fungii resurse
de la un copac la altul?

Acesta e unul dintre misterele
rețelelor de micorize.

E logic ca fungii să schimbe zaharuri 
și nutrienți ai solului cu un copac -

ambele părți sunt au de câștigat.

Fungii beneficiază mai puțin evident
de faptul că fac parte dintr-o rețea

între copaci, dar modul exact
nu e îndeajuns de clar.

Poate fungii beneficiază având conexiuni

cu cât mai mulți copaci diferiți posibil

și își mărește legăturile 
prin schimbul de molecule între copaci.

Sau poate plantele își reduc
contribuția către fungi

dacă aceștia nu facilitează
schimburile între copaci.

Oricare ar fi motivele,

acești fungi transmit o cantitate imensă
de informații între copaci.

Prin micorize, copacii pot detecta când
nutrienții sau moleculele de semnalizare

vin de la un membru al speciei lor sau nu.

Pot chiar să determine când informația
vine de la o rudă apropiată,

cum ar fi un frate sau un părinte.

Copacii mai pot să împărtășească
informații legate de secetă

sau invazii de insecte,
prin rețelele lor de fungi,

cauzând creșterea producției
de enzime protective de către vecinii lor,

în așteptarea amenințărilor.

Sănătatea pădurii se bazează pe aceste
comunicări și schimburi complexe.

Cum totul este atât de interconectat,

ceea ce afectează o specie
este sortit să afecteze și altele.