De ce există universul?

De ce există... Bine, bine.
(Rîsete)

E un mister cosmic. Fiți sobri.

De ce există o lume? De ce sîntem în ea?
De ce există ceva în loc de absolut nimic?

E cel mai fundamental „de ce”.

Vă voi vorbi despre misterul existenței,
enigma existenței,

unde ne aflăm în rezolvarea ei

și de ce v-ar păsa.

Sper că vă pasă.

Filozoful Arthur Schopenhauer a spus

că aceia pe care nu-i miră șansa
existenței lor, șansa existenței lumii,

sînt debili mintal.

E puțin cam dur. Și totuși.
(Rîsete)

Misterul acesta e considerat
cel mai sublim și fascinant,

e întrebarea cea mai profundă
și mai vastă din cîte putem pune.

I-a obsedat pe marii gînditori.

Ludwig Wittgenstein, poate cel mai mare
filozof al secolului XX,

era stupefiat de simpla existență a lumii.

În „Tractatus”, la Propoziția 4.66, spune:

„Nu faptul că există lucruri în lume
este misterios,

ci faptul că există lumea.”

Și dacă nu vă plac aforismele filozofilor,
să vedem ce spune un om de știință.

John Archibald Wheeler,
unul din marii fizicieni ai secolului XX,

maestrul lui Richard Feynman,

cel care ne-a dat termenul „gaură neagră”,

a spus: „Vreau să știu

de unde e cuanta, de unde e universul,
de unde e existența?”

Iar prietenul meu Martin Amis...

Apropo, o să dau o mulțime de nume,
împăcați-vă cu ideea.

Prietenul meu drag Martin Amis
a spus odată

că mai avem nevoie
de vreo cinci Einsteini pentru a rezolva

misterul originii universului.

Și nu mă îndoiesc că avem
cinci Einsteini în public aici.

E vreun Einstein aici? Ridicați mîna.
Nu? Nici un Einstein? Bine.

Întrebarea aceasta,
de ce există ceva și nu nimic,

această întrebare sublimă a fost pusă
tîrziu în istoria noastră intelectuală.

Abia pe la sfîrșitul secolului al XVII-lea
a pus-o filozoful Leibniz.

Un tip foarte isteț acest Leibniz,
a inventat calculul diferențial

independent de Isaac Newton,
cam în aceeași vreme.

Dar pentru Leibniz, care a pus întrebarea,
asta nu era un mare mister.

El era, sau se prefăcea că e, un creștin
conservator în vederile lui metafizice

și spunea că e evident de ce există lumea:

pentru că a creat-o Dumnezeu.

În plus Dumnezeu a creat-o
din absolut nimic.

Atît de puternic e Dumnezeu.

El n-are nevoie de materiale preexistente
pentru a făuri lumea din ele.

O poate face din neantul pur,
creație „ex nihilo”.

Apropo, tot asta cred și
majoritatea americanilor de azi.

Pentru ei existența n-are mistere.
Dumnezeu a creat totul.

Hai să punem asta într-o formulă.

Nu folosesc proiectorul, așa că
o să mimez. Folosiți-vă imaginația.

Avem așa:
Dumnezeu + nimic = lumea.

Da? Asta e formula.

Dar poate nu crezi în Dumnezeu.

Poate ești un ateu științific sau un ateu
neștiințific și nu crezi în Dumnezeu.

Și nu-ți convine formula.

În plus, chiar dacă avem formula asta,
Dumnezeu + nimic = lumea,

avem deja o problemă:

de ce există Dumnezeu?

Dumnezeu nu există doar prin logică,

decît dacă credeți argumentul ontologic

și sper că nu, pentru că
nu-i un argument bun.

Putem concepe că, dacă există Dumnezeu,

el s-ar putea întreba:
„Sînt etern, sînt atotputernic,

dar de unde oi fi venit eu?”

(Rîsete)

„De unde voi fi venit?”
Dumnezeu vorbește mai ceremonios.

(Rîsete)

O teorie ar fi că Dumnezeu se plictisise
meditînd la enigma propriei existențe

încît a creat lumea doar ca o divagație.

Dar hai să-l lăsăm pe Dumnezeu.
Să-l scoatem din formulă.

Avem așa:
______ + nimic = lumea.

Dacă ești budist te poți opri aici,

pentru că de fapt ai ajuns la:
nimic = lumea,

și prin simetria identității
lumea = nimic.

Da? Pentru un budist lumea e
o cantitate imensă de nimic.

E doar un mare gol cosmic.

Noi credem că există o mulțime de ceva,

dar asta doar pentru că
sîntem sclavii dorinței.

Dacă lăsăm dorințele să se evapore
vom vedea lumea așa cum e ea,

un gol, un neant,
și ne scurgem fericiți în nirvana,

definită ca starea în care
ai doar atîta viață

cît să te bucuri că ești mort.
(Rîsete)

Asta-i gîndirea de budist.

Dar eu nu, eu sînt un occidental
și încă mă mai preocupă enigma existenței.

Deci avem: _______ + ...

Ajungem imediat și la partea serioasă.

_______ + nimic = lumea

Ce punem în spațiul gol?

Punem știința?

Știința e cel mai bun ghid
pentru natura realității,

iar știința fundamentală e fizica.

Ea ne arată realitatea
în toată goliciunea ei.

Ne arată ceea ce eu numesc MASU,
Materia Adevărată și Supremă a Universului.

Atunci poate fizica se potrivește acolo.

Și de fapt încă de prin anii 1960–1970

fizicienii susțin că ne oferă
explicația pur științifică

a modului în care a putut un univers
ca al nostru să apară brusc, din neant,

o fluctuație cuantică din nimic.

Stephen Hawking e unul dintre ei,
iar mai recent Alex Vilenkin.

Toată treaba a fost popularizată
de un alt bun fizician,

prietenul meu Lawrence Krauss,

care a scris o carte cu titlul
„Un univers din nimic”.

Lawrence crede că a reușit să...

Apropo, el e un ateu militant,
deci Dumnezeu nu mai figurează deloc.

Teoria cuantică a cîmpurilor,
ultimul răcnet al fizicii,

ne poate arăta cum din neantul pur,
fără spațiu, timp, materie, fără nimic,

un grăunte de vid fals
poate apărea ca o fluctuație

și apoi, prin miracolul inflației, crește

și devine cosmosul acesta imens
și pestriț din jurul nostru.

Bun, e un scenariu foarte ingenios.

E foarte speculativ. E fascinant.

Dar am o mare nemulțumire față de el.

Iar nemulțumirea mea e asta:

e o viziune pseudo-religioasă.

Lawrence se consideră ateu,

dar încă e sclavul
unei perspective religioase.

El vede legile fizicii
ca pe niște porunci divine.

Pentru el teoria cuantică a cîmpurilor
e un fel de „Fiat lux!”, „Să fie Lumină!”.

Legile au un fel de putere
ontologică de influență,

pot forma haosul primordial
din care se naște existența.

Legile pot aduce lumea
în existență din nimic.

Dar asta e o idee foarte primitivă
a legilor fizicii, nu?

Știm că legile fizicii sînt de fapt

descrieri generalizate
ale structurilor și regularităților lumii

Ele nu există în afara lumii.

Nu au propriul lor nor ontic.

Nu pot face să apară o lume din nimic.

Asta e o idee foarte primitivă
a ceea ce este o lege științifică.

Iar dacă pe mine nu mă credeți,
ascultați-l pe Stephen Hawking,

care a propus și el un model
auto-suficient al cosmosului

care nu necesită nici o cauză externă
și nici un creator.

După ce a propus teoria,
Hawking a admis că încă e nedumerit.

A spus că modelul se compune din formule.

Ce dă viață acestor formule
și creează o lume pe care s-o descrie ele?

Era nedumerit.

Formulele singure nu fac minuni,
nu pot rezolva enigma existenței.

Și apoi, chiar dacă legile ar face asta,
de ce tocmai acest set de legi?

De ce teoria cuantică a cîmpurilor,

care descrie un univers
cu un număr de forțe, particule și tot așa?

De ce nu un cu totul alt set de legi?

Există multe seturi de legi,
coerente matematic.

De ce să nu lipsească legile de tot?
De ce nu neant pur?

E o problemă la care, credeți-mă,
se gîndesc mult fizicienii chibzuiți

și deocamdată au tendințe metafizice.

De exemplu, poate că setul de legi
care descrie universul nostru

e doar un set de legi
și descrie o parte a realității,

dar poate că fiecare set coerent de legi
descrie o altă parte a realității

și de fapt toate lumile posibile fizic
există realmente, sînt toate undeva.

Noi vedem o parte infimă a realității
descrisă de teoria cuantică a cîmpurilor,

dar există multe alte lumi,
părți ale realității,

descrise de teorii extrem de diferite,

care diferă de teoria noastră
în feluri de neimaginat,

care sînt exotice
într-un mod de neconceput.

Steven Weinberg, părintele
modelului standard al fizicii particulelor,

a cochetat și el cu ideea aceasta

că toate realitățile posibile
există realmente.

La fel, un fizician mai tînăr, Max Tegmark,

crede că toate structurile
matematice există

și că existența matematică
e totuna cu existența fizică,

încît avem un multivers
de o varietate imensă

care cuprinde toate posibilitățile logice.

Întorcîndu-ne pe acest drum metafizic,

fizicienii și filozofii aceștia
au ajuns de fapt la o idee foarte veche

care ne aduce la Platon.

E principiul plenitudinii
sau al fecundității

sau marele lanț al vieții,

care spune că realitatea
este ocupată la maximum,

e atît de diferită de neant
pe cît poate să fie.

Avem atunci aceste două extreme.

Pe de o parte avem neantul pur

și mai avem o viziune a unei realități
care cuprinde orice lume imaginabilă

la cealaltă extremă.

Cea mai completă realitate posibilă
și neantul, cea mai simplă posibilă.

Ce se află între aceste două extreme?

Există tot felul de realități intermediare

care includ unele lucruri
și le exclud pe altele.

Una din realitățile intermediare

este, de exemplu, realitatea
cea mai elegantă matematic,

care exclude bucățile neelegante,
asimetriile urîte și tot așa.

Dar unii fizicieni ne spun că de fapt
trăim în cea mai elegantă realitate.

Brian Greene, care cred că e în sală,

a scris o carte intitulată
„Universul elegant”.

El susține că universul în care trăim
e foarte elegant matematic.

Să nu-l credeți.
(Rîsete)

E o speranță evlavioasă,
aș fi vrut să fie așa,

dar cred că zilele trecute mi-a mărturisit
că de fapt universul e urît.

E construit prost, are prea multe
constante de cuplaj arbitrare

și rapoarte de mase,
are familii inutile de particule elementare.

Și ce mai e și energia asta întunecată?
E o combinație ciudată.

Nu e un univers elegant.
(Rîsete)

Apoi mai e lumea cea mai bună posibil,
într-un sens etic.

Vă rog să fiți sobri acum,
pentru că e o lume în care

ființele simțitoare nu suferă inutil,

în care de exemplu nu există
cancer la copii sau holocaustul.

E o viziune etică.

Așadar, între neant
și cea mai completă realitate posibilă,

avem diverse realități speciale.

Neantul e special, e cel mai simplu.

Apoi cea mai elegantă realitate posibilă.
E specială.

Cea mai completă realitate posibilă.
E specială.

Dar ce ne scapă?

Mai sînt realitățile amărîte, generice,

care nu sînt speciale prin nimic,
sînt cumva alandala.

Sînt la distanță infinită de neant,
dar infinit mai sărace decît plenitudinea.

Sînt un amestec de haos și ordine,
de eleganță și urîțenie matematică.

Aș descrie astfel de realități

ca fiind un talmeș-balmeș infinit,
mediocru și incomplet,

o realitate generică,
un fel de umplutură cosmică.

Oare există vreo divinitate
în aceste realități?

Poate, dar divinitatea nu e perfectă
ca divinitatea iudeo-creștină.

Divinitatea nu e pe deplin
binevoitoare și puternică.

Ar putea fi în schimb 100% răuvoitoare,

dar numai 80% eficientă,

ceea ce descrie destul de bine
lumea pe care o vedem, aș zice. (Rîsete)

Propun atunci, ca rezolvare
a misterului existenței,

că realitatea în care existăm
e una din aceste realități generice.

Realitatea trebuie să fie cumva.

Ori e nimic, ori e totul,
ori e ceva între.

Dacă are vreo însușire aparte,

de exemplu dacă e foarte elegantă
sau completă sau simplă ca neantul,

asta ar necesita o explicație.

Dar dacă e doar una din
realitățile aleatoare și generice

atunci nu mai sînt alte explicații.

Și aș spune chiar că asta
e realitatea în care trăim.

Asta ne spune știința.

La începutul săptămînii
a apărut știrea extraordinară

că teoria inflației,

care prezice o realitate mare, infinită,
încurcată, arbitrară și fără sens,

ca o uriașă șampanie care iese spumegînd
fără încetare din sticlă,

un univers vast, mai mult gol,
cu mici insule de farmec, ordine și pace,

teoria aceasta a fost confirmată,
povestea asta inflaționară,

prin observații făcute în Antarctica
cu radiotelescoape

care au căutat amprentele undelor
gravitaționale dinainte de Big Bang.

Sigur știți asta cu toții.

Avem așadar oarecare dovezi

că chiar asta e realitatea
în care ne-am nimerit.

Dar de ce v-ar păsa?

(Rîsete)

Întrebarea „De ce există lumea?”
e întrebarea cosmică.

Ea rimează cumva
cu o întrebare mai intimă:

de ce exist eu? de ce exiști tu?

Vedeți, existența noastră
ar putea părea uimitor de improbabilă,

pentru că numărul de oameni
posibili genetic e enorm,

dacă îl puteți calcula ținînd cont
de numărul de gene, alele etc.

Un calcul la repezeală ne arată că există

10 la puterea a 10 000-a
de oameni posibili genetic.

Adică între 1 googol și 1 googolplex.

Iar numărul total de oameni din istorie
e de 100 miliarde, poate 50 de miliarde,

o fracțiune infinitezimală, noi toți
am cîștigat o uluitoare loterie cosmică.

Existăm. Bun.

Atunci în ce fel de realitate vrem să trăim?

Vrem să trăim într-o realitate specială?

Dacă trăim în realitatea
cea mai elegantă posibil?

Imaginați-vă ce presiune existențială avem

de a fi vrednici, de a fi eleganți,
de a nu strica armonia.

Dar dacă trăim în realitatea
cea mai completă posibil?

Atunci existența noastră ar fi garantată,

pentru că orice lucru posibil
există în acea realitate,

dar deciziile noastre n-ar mai avea sens.

Lupta mea morală, agonia mea,
decizia de a face ce trebuie,

ce mai contează asta

cînd un număr infinit
de versiuni ale mele fac ce trebuie,

iar un număr infinit de versiuni nu?

Deciziile mele nu au sens.

Nu vrem să trăim
într-o așa realitate specială.

Cît privește realitatea specială
a neantului, n-am mai sta de vorbă.

Cred că trăind într-o realitate
generică și mediocră,

cu părți bune și părți rele,

în care putem mări părțile bune
și micșora părțile rele,

am avea un fel de scop în viață.

Universul e absurd,
dar ne putem alcătui un scop.

E destul de bine.

Iar mediocritatea generală a realității

rezonează frumos cumva cu mediocritatea
pe care o simțim toți în miezul ființei.

Știu că o simțiți.

Știu că sînteți toți speciali, și totuși
pe undeva sînteți mediocri în secret. Nu?

(Rîsete) (Aplauze)

Ați putea spune că enigma existenței
e doar o joacă de-a misterele.

Nu vă uimește existența universului.

Și nici nu sînteți singuri.

Bertrand Russell spunea așa:

„Aș zice că universul există
pur și simplu, și cu asta basta.”

Un fapt crud.

Iar profesorul meu de la Columbia,
Sidney Morgenbesser,

mare mucalit filozofic,

cînd l-am întrebat

„Domnule profesor,
de ce există ceva în loc de nimic?”

mi-a răspuns: „Păi și dacă nu era nimic
tu tot nemulțumit ai fi.”

(Rîsete)

Deci nu vă uimește. Nu-mi pasă.

Dar vă voi spune ceva, la final,
și vă garantez că vă va uimi.

Pentru că i-a uimit pe toți oamenii
sclipitori pe care i-am întîlnit la TED

cînd le-am spus.

Și anume: eu n-am avut niciodată
în viața mea un telefon mobil.

Mulțumesc.

(Rîsete) (Aplauze)