Am petrecut ultimii 38 de ani din viață încercând să fiu invizibilă. Sunt corector. Lucrez la revista The New Yorker, și a fi corector la revista The New Yorker e ca și cum ai fi fundaș în echipa din Liga Majoră de Baseball: orice detaliu mic este atacat de critici - ferească Dumnezeu să comiți o greșeală. Insist să ne lămurim: nu corectorii aleg ce va fi scris într-o revistă. Noi lucrăm doar la nivelul propoziției, poate al paragrafului, analizăm cuvintele, analizăm punctuația. Munca noastră constă în detalii. Noi punem trema, adică cele două puncte deasupra lui „i” în cuvântul „naïve.” Noi impunem stilul specific al revistei. Fiecare publicație își are stilul său specific. Stilul revistei noastre este unul aparte. Uneori suntem tachinați pentru stilul nostru. Imaginați-vă - noi încă mai scriem cuvântul „teen-ager” cu cratimă, de parcă acel cuvânt tocmai ar fi fost inventat. Vedeți voi, datorită acelei cratime în cuvântul „teen-age” și tremei peste litera „o” în cuvântul „coöperate,” veți ști sigur că citiți The New Yorker. Corectura la revista The New Yorker este un proces mecanic. Există la noi și un post asemănător: corector text sau „Supervizor pagină”. În timp ce procesul de redactare este unul mecanic, munca secretarului de redacție este interpretativă. Facem sugestii autorului, prin intermediul editorului pentru a scoate în evidență accentul unei propoziții și atragem atenția asupra repetițiilor neintenționate și propunem alternative convingătoare. Scopul nostru e să-l punem pe autor într-o lumină favorabilă. Important de spus că trimitem corecturile direct editorului și nu autorului. Adesea se creează o dinamică de tipul polițistul bun/polițistul rău, în care redactorul șef - folosesc cuvântul ca termen generic - este, invariabil, polițistul cel rău. Dacă ne facem meseria bine, suntem invizibili, dar de îndată ce comitem o greșeală, noi, corectorii, devenim în mod orbitor de vizibili. Citez acum cea mai recentă greșeală care mi s-a pus în cârcă: [Marțea trecută, Sarah Palin, întruchiparea în Partidul Republican, înainte de Trump, a unui zero barat populist, l-a susținut pe Trump.] „Unde erau renumiții corectori de la The New Yorker?” a scris un cititor. „Autorul nu a vrut, mai degrabă, să scrie 'munte de ignoranță'?” Aoleu! Nu există scuză pentru această greșeală. Însă mie îmi place expresia „zero barat”. Ar putea fi argoul american pentru cuvântul nihilism. (Râsete) Un alt cititor citează un fragment din revistă: [Ruby avea 76 de ani, dar și-a păstrat statura autoritară; doar că mersul instabil îi contrazicea vârsta.] Acesta a adăugat: „Sigur revista cunoaște semnificația lui <>, și aici avem chiar opusul cuvântului folosit în propoziție. Haide! Adună-te!” Contrazice: a crea o falsă impresie. Ar fi trebuit să fie: „trăda” E.B. White a scris odată referitor la virgulele din revistă: „Acestea sunt aruncate cu precizia unor cuțite în jurul unui corp” (Râsete) Și așa și este - am primit o mulțime de reclamații. „Chiar e nevoie de două virgule în 'Martin Luther King, Jr., Boulevard'?” Poate că nu, dar da, acesta este stilul revistei pentru „Jr.” Un mucalit a scris: [„Vă rog, ați putea-o elimina, sau, măcar, s-o țineți în frâu, pe obsedata virgulelor, din editura dvs.?”] (Râsete) În acest caz, virgulele sunt la loc bun, exceptând faptul că nu este virgulă între „obsedata vigulelor” și „din”. (Râsete) De asemenea, dacă trebuie virgule în jurul lui „măcar”, am putea schimba folosind linia de pauză în jurul frazei: „... - sau, măcar, să o țineți în frâu -” Perfect! (Aplauze) Apoi, mai e și asta: „Vă iubesc, vă iubesc revista, însă ați putea să nu mai scrieți numerele mari cu litere?” [două milioane și jumătate...] Nu. (Râsete) Un ultim strigăt de exasperare de la un maniac al ortografiei: [„Acele chestii lungi, fibroase sunt corzi vocale, și nu coarde vocale.”] Cititorul exasperat a adăugat: „Sigur nu sunt primul care vă scrie cu privire la această greșeală extraordinară, cum sunt la fel de sigur, că nu sunt nici ultimul. Rușine!” (Râsete) Îmi plăcea să primesc mesaje. Este un pact între scriitori și editori. Editorul niciodată nu își trădează scriitorul, niciodată nu divulgă glumele proaste care au trebuit tăiate sau povestiri care erau prea lungi. Un editor grozav salvează scriitorul de excesele sale. La fel și corectorii au un cod etic; nu facem reclamă din neglijențele altuia. Mă simt neloială divulgându-le aici, deci mai bine să vorbim despre ceea ce facem bine. Oarecum, mi-am dobândit reputația de a fi prea severă. Dar lucrez cu scriitori care știu cum să obțină ce vor de la mine. Îl cunosc pe Ian Frazier, alias „Sandy,” din anii 80. Și este unul din preferații mei, chiar dacă uneori scrie câte o propoziție care îl lasă mut pe corector. Iată un fragment din povestirea despre Staten Island după uraganul Sandy: [Un doc care s-a rupt la mijloc și și-a pierdut cealaltă jumătate aluneca, în jos, pe apă, cu firele și conductele sale de sprijin aplecându-se înainte precum niște spaghete care alunecă dintr-o cutie deschisă.] (Râsete) Odinioară, acest lucru nu ar fi trecut de criticile unui gramatician. Dar ce puteam să fac? De fapt, acel „precum” ar fi trebuit să fie „așa cum”, dar sună ridicol, de parcă autorul era să se îmbarce pe o comparație homerică extinsă - „așa cum deschizi o cutie cu spaghete.” (Râsete) Am decis că uraganul i-a conferit justiție poetică lui Sandy și am lăsat propoziția așa cum era. (Râsete) În general, când consider că ceva e greșit, întreb de trei ori. I-am mărturisit asta și lui Sandy, iar el m-a întrebat: „Doar de trei ori?” Deci el a învățat să reziste. Recent, a scris o poveste pentru „Talk of the Town”, este secțiunea de la începutul revistei cu articole scurte cu subiecte de la expoziția lui Ricky Jay la Muzeul Metropolitan, până la pungile pentru resturi de mâncare în Franța. Povestirea lui era despre reîntoarcerea în Bronx a magistratului Curții Supreme de Justiție Sonia Sotomayor. Aici m-au provocat trei lucruri. Primul, o greșeală de gramatică. Judecătoarea purta o haină neagră, iar Sandy a scris: [Fața și mâinile ei ieșeau în evidență precum într-un tablou vechi, întunecat.] Spre deosebire de fraza cu uraganul, cu acest „precum”, autorul nu avea scuza că descrie pagubele produse de uragan. „Precum” este o prepoziție, iar obiectul prepoziției este un substantiv. Acest „precum” ar fi trebuit să fie „ca”. „Ca într-un tablou vechi, întunecat.” Apoi o chestiune de ortografie: Autorul cita pe cineva care îl asista pe judecător: [„Va dura doar un minut. În-microfonăm Judecătorul,”] În-microfonăm? În industria muzicii se scrie „mic” pentru că așa scrie pe echipamente. Nu am mai văzut niciodată cuvântul folosit ca verb, sincer, m-a speriat cumplit ideea că „în-microfonăm” va apărea în revistă în pofida atenției mele. (Râsete) Stilul The New Yorker pentru abrevierea „microfon”-ului este „mike”. În fine, a fost și o problemă gramaticală în care pronumele are același număr cu antecedentul. [fiecare și-au ținut respirația] „și-au” este la plural, iar „fiecare” este la singular. Nu zicem niciodată: „Toată lumea au fost acolo.” Toată lumea a fost acolo. Toată lumea este aici. Însă oamenii spun mereu lucruri de genul: „Fiecare și-au ținut respirația.” Ca să-i dea legitimitate, corectorii numesc asta: „ei” la forma singular, de parcă numind-o la singular, n-ar mai fi la plural. (Râsete) E treaba mea ca atunci când observ asta, s-o corectez imediat. Nu a mers „Fiecare și-a ținut respirația ei,” „Fiecare și-a ținut respirația lui,” sau „Fiecare și-au ținut respirația lui sau a ei.” Orice am sugerat, trebuia să se îmbine cu textul. Am întrebat, prin editor, dacă autorul ar vrea să schimbe textul astfel: „Cu toții și-au ținut respirația,” deoarece „Cu toții” este la plural. Nici vorbă! Am încercat din nou: „Toți cei prezenți și-au ținut respirația?” Credeam că asta sună cam juridic. Însă editorul a precizat că nu putem avea „prezenți” și „prezență” în aceeași propoziție. Când s-a întors varianta finală, autorul a acceptat „ca” în loc de „precum”, și „pune microfonul”, în loc de „în-microfonat”. Dar „Fiecare și-au ținut respirația” a rămas tare pe poziție. Doi din trei nu e așa de rău. În aceeași chestiune, în articolul privind punga pentru resturi în Franța, s-a folosit gratuit cuvântul F , de către un francez. Mă întreb, când vine mesajul, care dintre acestea îi va fi iritat mai mult pe cititori. (Râsete) Mulțumesc. (Aplauze)