Mulțumesc. A fost odată un rege în India, un maharajah, și de ziua lui a decretat ca toți conducătorii să aducă daruri demne de un rege. Unii au adus mătăsuri fine, alții săbii înzorzonate, alții au adus aur. La urmă a venit un bătrânel plin de riduri care pornise pe jos din satul său și călătorise multe zile pe mare. S-a apropiat și fiul regelui l-a întrebat: „Ce dar îi aduci regelui?” Bătrânul și-a deschis mâna foarte încet, lăsând să se vadă o scoică foarte frumoasă, cu linii mov și galbene, roșii și albastre. Iar fiul regelui a spus: „Acesta nu e un dar demn de Rege! Ce fel de dar e-acesta?” Bătrânul și-a ridicat încet privirea și i-a spus: „Drum lung ... parte din dar.” (Râsete) Peste câteva clipe vă voi da un dar, un dar ce cred că merită împărtășit. Înainte de asta, însă, dați-mi voie să vă duc în lunga mea călătorie. La fel ca majoritatea, mi-am început copilăria de mic. Câți dintre voi ați început viața ca și copii? Născuți tineri? Cam jumătate din voi... Ok... (Râsete) Și restul? V-ați născut deja crescuți? Frate! Aș vrea să vă cunosc mamele! Că tot vorbim de imposibil! Copil fiind, am fost mereu fascinat de a face imposibilul. Astăzi e o zi pe care-am așteptat-o cu nerăbdare mulți ani, deoarece astăzi e ziua în care voi încerca să fac imposibilul chiar în fața ochilor voștri, chiar aici la TEDx Maastricht. Voi începe prin a vă revela sfârșitul. Vă voi demonstra că imposibilul nu e imposibil. Și voi încheia prin a vă oferi un dar ce merită împărtășit: vă voi arăta că puteți face imposibilul în viață. În călătoria mea spre imposibil, am aflat că există două lucruri percepute ca universale în întreaga lume. Oricine are temeri și oricine are vise. În călătoria mea spre imposibil, am aflat că sunt trei lucruri pe care le-am făcut de-a lungul anilor și care m-au determinat, într-un fel, să fac imposibilul: Dodgeball, sau „Treftbal”, cum i se mai spune, Superman și Țânțar – cuvintele mele cheie. Acum știți de ce fac imposibilul în viața mea. O să vă iau cu mine în lunga mea călătorie de la frică la vise, de la cuvinte la săbii, de la Dodgeball la Superman și la Țânțar. Sper să vă arăt cum puteți realiza imposibilul în viață. 4 octombrie 2007. Inima-mi bătea cu putere, genunchii-mi tremurau când am pășit pe scena de la Sanders Theatre, Harvard University ca să accept Premiul Ig Nobel 2007 în medicină ca și co-autor al unei lucrări de cercetare medicală cu titlul „Înghițitul săbiilor... ... și efectele secundare”. (Râsete) A fost publicat într-un jurnal pe care nu-l mai citisem până atunci, British Medical Journal. Pentru mine a fost un vis imposibil devenit realitate, o surpiză neașteptată pentru cineva ca mine, o onoare pe care nu o voi uita nicicând. Nu a fost, însă, cea mai memorabilă parte a vieții mele. Pe 4 octombrie, 1967, copilul ăsta speriat, timid, slăbănog, molatic trecea prin niște spaime extreme. În timp ce se pregătea să iasă pe scenă, inima îi bătea cu putere, genunchii îi tremurau. A deschis gura să vorbească, însă cuvintele nu vroiau să iasă. Tremua cu ochii în lacrimi. Era panicat, paralizat de frică. Acest copil speriat, timid, slăbănog, molatic trecea prin niște spaime extreme. Îi era frică de întuneric, de înălțime, de păianjeni și șerpi... Se teme cineva de păianjeni și șerpi? Da, câțiva... Îi era frică de apă și rechini... De medici, infirmiere și dentiști, ace, burghie, obiecte ascuțite. Însă cel mai tare se temea de oameni. Acel copil speriat, timid, slăbănog și moale eram eu. Mi-era teamă de eșec și respingere, stimă de sine scăzută, complex de inferioritate și ceva ce nu știam atunci că există: anxietate socială. Deoarece aveam fobii, bătăușii mă tachinau și mă băteau. Râdeau și-mi dădeau porecle, nu mă lăsau să iau parte la cacealmalele lor. Ah, era un joc în care mă primeau... Dodgeball - și nu eram un jucător prea bun. Bătăușii mă strigau pe nume, îmi ridicam privirea și vedeam mingile acelea roșii venind cu o viteză supersonică spre fața mea bum, bum, bum! Îmi amintesc că de multe ori când mergeam acasă, fața îmi era roșie și mă ustura, urechile-mi erau roșii și țiuiau. Ochii mă usturau de plâns, iar cuvintele lor îmi răsunau puternic în urechi. Și cine a spus: „Bețe și pietre îmi pot rupe oasele, dar cuvintele nu mă vor răni”... E o minciună. Cuvintele pot tăia ca un cuțit. Cuvintele pot străpunge ca o sabie. Cuvintele pot face răni atât de adânci încât nu le poți vedea. Aveam spaime, iar cuvintele erau dușmanul meu cel mai mare. Încă sunt. Însă aveam și vise. Mergeam acasă și evadam în benzile desenate cu Superman și citeam cărți cu Superman și visam să fiu un supererou asemeni lui Superman. Vroiam să lupt pentru adevăr și dreptate, să lupt împotriva răufăcătorilor și kriptonitei, să zbor în jurul lumii, făcând isprăvi supraomenești și salvând vieți. Eram fascinat și de lucruri ce erau reale. Citeam Cartea Recordurilor Guiness și cartea lui Ripley, Believe It or Not. A citit cineva Cartea Recordurilor Guiness sau cartea lui Ripley? Ador cărțile astea! Am văzut oameni reali făcând acrobații. Mi-am spus că vreau s-o fac. Dacă bătăușii nu mă lasă să intru în jocurile lor sport, atunci vreau să fac magie, acrobații. Vreau să fac ceva cu adevărat remarcabil, ceva ce ei nu pot face. Vreau să-mi aflu țelul și chemarea, vreau să știu că viața mea are un sens, vreau să fac ceva incredibil ca să schimb lumea; vreau să demonstrez că imposibilul e posibil. Să derulăm înainte 10 ani - Era cu o săptămână înainte să împlinesc 21 de ani. Într-o singură zi s-au întâmplat două lucruri ce-aveau să-mi schimbe viața. Trăiam în Tamil Nadu, India de Sud, eram misionar, iar mentorul și prietenul meu m-a întrebat: „Ai vreun Throme, Daniel?” „Throme?”, am spus eu, „Ce sunt Thromes?” Mi-a spus: „Thromes sunt scopuri existențiale mărețe. O combinație de vise și țeluri de genul: dacă ai putea să faci orice, să mergi oriunde, să fii oricine ai vrea, unde ai merge? Ce ai face? Cine ai fi? Am spus: „Nu pot face asta! Mi-e prea frică! Am prea multe spaime!” În acea seară mi-am luat rogojina sus pe acoperișul bungalow-ului, m-am întins sub stele și am privit liliecii plonjând după țânțari. Nu mă puteam gândi decât la thromes, vise și țeluri, și la bătăușii aceia cu mingile lor. M-am trezit câteva ore mai târziu. Inima-mi bătea cu putere, genunchii-mi tremurau. De data asta nu de frică. Tremuram din tot corpul. În următoarele cinci zile, mi-am tot pierdut și recăpătat cunoștința, luptând pentru propria-mi viață. Creierul îmi ardea la o febră de 40.6°C de la malarie. Când eram conștient, mă gândeam doar la Thromes. „Ce vreau să fac în viață?”, m-am gândit. În noaptea de dinainte aniversării de 21 de ani, într-un moment de claritate, mi-am dat seama de ceva: am înțeles că acel mic țânțar, Anopheles Stephensi, acel micuț țânțar cântărind mai puțin de 5 micrograme, nici cât un grăunte de sare, dacă acel țânțar putea înfrânge un bărbat de 80 kg, mi-am dat seama că aceea era kriptonita mea. Apoi am înțeles că nu, nu țânțarul, ci micul parazit din țânțar, Plasmodium Falciparum, era cel ce ucide peste 1 milion de oameni pe an. Apoi am înțeles că e chiar mai mic de-atât, dar mie îmi părea mult mai mare. Am înțeles că frica era kriptonita mea, parazitul care s-a furișat și mi-a paralizat întreaga viață. Știți, există o diferență între pericol și frică. Pericolul e real. Frica e o alegere. Am înțeles că am de ales: puteam să aleg să trăiesc în frică și să mor învins în acea noapte, sau puteam să-mi „omor” spaimele și să-mi realizez visele, puteam să îndrăznesc să trăiesc viața. Știți, e ceva anume la a fi pe patul de moarte și a înfrunta moartea, ceva ce te face să vrei să trăiești. Am realizat că murim cu toții, dar nu toți trăim cu adevărat. Trăim în moarte. Când înveți să mori, atunci înveți să trăiești. În seara aceea, am decis să-mi schimb povestea. Nu vroiam să mor şi-am spus o rugăciune scurtă: „Doamne, dacă mă lași să împlinesc 21 de ani, nu voi mai lăsa frica să-mi guverneze viața. Îmi voi înfrânge spaimele, îmi voi urma visele, vreau să-mi schimb atitudinea, vreau să fac ceva incredibil cu viața mea, vreau să-mi găsesc scopul și chemarea, vreau să știu că imposibilul e posibil.” Nu o să spun dacă am supraviețuit atunci, vă las să vă dați singuri seama. (Râsete) În acea noapte, însă, mi-am făcut lista cu primele mele 10 Thromes: Am decis că vreau să vizitez marile continente, cele 7 minuni ale lumii, să învăț o grămadă de limbi, să trăiesc pe o insulă pustie, să trăiesc pe o corabie în ocean, să trăiesc cu un trib de indieni în Amazon, să escaladez cel mai înalt munte din Suedia, să văd Muntele Everest la răsărit, să lucrez în industria muzicii în Nashville, să lucrez la un circ, și să sar dintr-un avion. În următorii 20 de ani, am realizat aproape toate aceste țeluri. De fiecare dată când bifam un throme pe listă, mai adăugam 5 sau 10, iar lista continua să crească. În următorii 7 ani, am trăit pe o mică insulă din Bahamas cam șapte ani într-o colibă de paie, vânând rechini și rândunici de mare, singur pe insulă, acoperit doar cu o pânză în zona genitală, am învățat să înot cu rechinii. De acolo, m-am dus în Mexic, apoi în bazinul fluviului Amazon în Ecuador. Pujo Pongo Ecuador, am trăit cu un trib acolo, și treptat am început să câștig încredere doar cu aceste țeluri ale mele. Am trecut la industria muzicală din Nashville, apoi în Suedia, m-am mutat în Stockholm, și am lucrat în industria muzicii, am escaladat Muntele Kebnekaise, deasupra Cercului Polar. Am învățat să fac pe clovnul, să fac jonglerii și să merg pe picioroange, să merg pe monociclu, să înghit flăcări, să mănânc sticlă. În 1997, am auzit că au rămas mai puțin de 12 înghițitori de săbii și mi-am spus: „Trebuie să fac asta!” Am întâlnit un înghițitor de săbii și am cerut niște ponturi. Mi-a spus: „Da, îți dau 2 ponturi: Numărul1: E extrem de periculos, au murit oameni făcând asta. Numărul 2: Nu încerca!” (Râsete) Așa că am adăugat asta pe lista de thromes. Zilnic am exersat de 10-12 ori pe zi timp de patru ani. Am calculat... 4 x 365 [x 12] Au fost cam 13.000 de încercări nereușite înainte să reușesc să-nghit o sabie în 2001. Mi-am fixat un throme atunci, să devin cel mai mare expert mondial în înghițirea săbiilor. Am căutat în fiecare carte, revistă, articol de ziar, fiecare raport medical, am studiat fiziologie, anatomie, am vorbit cu medici și infirmiere, i-am strâns pe toți înghițitorii de săbii în Sword Swallowers Association International, și 2 ani am condus o lucrare medicală despre Înghițitul Săbiilor și Efectele Secundare, publicată în British Medical Journal. (Râsete) Mulțumesc. (Aplauze) Am învățat niște lucruri fascinante despre înghițitul săbiilor. Ceva la care nu v-ați gândit vreodată, dar o să o faceți după seara asta. Data viitoare când mergeți acasă și tăiați friptura cu cuțitul, cu sabia, sau cu „bestek”-ul, o să vă gândiți la asta... Am învățat că înghițitul săbiilor a apărut în India - chiar unde l-am văzut prima oară la 20 de ani - acum 4000 de ani, cam 2000 î.H. În ultimii 150 de ani, înghițitorii de săbii au fost folosiți în știință și medicină să ajute la crearea endoscopului rigid în 1868 de către dr. Adolf Kussmaul în Freiburg Germany. În 1906, electrocardiograma în Wales, pentru studierea tulburărilor de înghițire și a digestiei, bronhoscop, chestii de genul ăsta. Însă în ultimii 150 de ani, știm sute de răniri și duzine de decese... Iată endoscopul rigid inventat de Dr. Adolf Kussmaul. Am descoperit că au fost 29 de decese în ultimii 150 de ani, inclusiv acest înghițitor din Londra ce și-a străpuns inima cu sabia. Am mai aflat că sunt între 3 și 8 accidentări serioase în fiecare an. Știu pentru că primesc telefoane. Tocmai am primit două, unul din Suedia, celălalt din Orlando doar în ultimele săptămâni. înghițitori care sunt în spital din cauza rănilor. Deci, e extrem de periculos. Celălalt lucru pe care l-am învățat e că pentru mulți oameni durează între 2 și 10 ani să învețe să înghită o sabie. Însă cea mai mare descoperire a fost legată de cum învață înghițitorii să facă imposibilul. O să vă spun un mic secret: Nu vă concentrați pe cei 99.9% de imposibil. Concentrați-vă pe acel 1% de posibil și gândiți-vă cum să-l faceți așa. O să vă duc acum într-o călătorie în mintea unui înghițitor de săbii. Ca să înghiți o sabie, e nevoie de meditație, concentrare adâncă, mare precizie pentru a izola organele interne și a depăși reflexele corpului prin consolidarea sinopsisului mental, memorie musculară repetată ca rezultat al antrenării timp de 10.000 de ori. dați-mi voie să vă duc într-o călătorie în corpul unui înghițitor de săbii. Ca să înghit o sabie, trebuie să trec lama peste limbă, să reprim reflexul de vomitare în esofagul cervical, să navighez de-a lungul unui unghi de 90° în josul epiglotei, să trec prin sfincterul esofagian superior cricofaringian, să reprim reflexul peristaltic, să împing lama în cavitatea toracică printre plămâni. La momentul acesta trebuie să-mi împing inima la o parte. Dacă priviți cu atenție, puteți să vedeți inima bătând cu sabia, deoarece se sprijină pe inimă, separată de aprox. 0.3 cm de țesut esofagian. Nu e ceva ce poți simula. Trebuie să trec dincolo de stern, mai jos de sfincterul esofagian inferior, în stomac, să reprim reflexul vomitiv în stomac până jos în duoden. Floare la ureche. (Râsete) Dacă aș merge mai departe, până jos la tuburile falopiene. (olandeză) Tuburi falopiene! Domnilor, întrebați-le pe soțiile voastre despre asta mai târziu... Oamenii mă întreabă, îmi spun: „Îți trebuie mult curaj să-ți riști viața, să-ți împingi inima și să-nghiți o sabie...” Nu. Curajul adevărat l-a avut acel copil speriat. timid, slăbănog, molatic când a înfruntat eșecul și respingerea, i-a rezistat inimii și și-a înghițit mândria și stă aici în fața unor străini și vă spune povestea sa despre spaime și vise, riscând să-și verse măruntaiele, la propriu și la figurat. Vedeți - mulțumesc. (Aplauze) Vedeți, ceea ce e cu adevărat uimitor e că mereu am vrut să fac ceea ce e deosebit, iar acum asta fac. Dar ce e cu adevărat remarcabil nu e că pot înghiți 21 de săbii odată sau la 6 metri sub apă într-un bazin cu 88 rechini și rândunici de mare la Ripley's Believe It or Not, sau înroșită la 816° C pentru Superoamenii lui Stan Lee ca ”Om de oțel” și, mamă, ce fierbinte era! Sau să împing o mașină cu sabia la Ripley sau pentru Guinness, sau să ajungi la finala America's Got Talent, sau să câștig în 2007 Premiul Ig Nobel în medicină. Nu, nu asta e remarcabil. Asta cred oamenii. Nu, nu, nu. Nu e asta. Ceea ce e remarcabil e că Dumnezeu a luat copilul speriat, timid, slab, molatic, care se temea de înălțimi, de apă și rechini, de medici și infirmiere, ace și obiecte ascuțite, să vorbească cu oamenii, iar acum mă poartă în zbor prin lume la 9.144 metri, înghit obiecte ascuțite sub apă în bazin cu rechini, vorbesc cu medici și infirmiere și cu un public ca acesta în toată lumea. Asta e uimitor pentru mine. Mereu mi-am dorit să fac imposibilul - Mulțumesc. (Aplauze) Mulțumesc. (Aplauze) Mereu am vrut să fac imposibilul, iar acum asta fac. Am vrut să fac ceva deosebit în viață și să schimb lumea, iar acum asta fac. Am vrut să zbor în jurul lumii, făcând lucruri supraomenești și salvând vieți - acum asta fac. Și știți ceva? Încă mai e o fărâmă din marele vis al copilului undeva adânc de tot. (Râsete) (Aplauze) Mereu am vrut să-mi găsesc rostul și chemarea, iar acum am aflat. Dar știți ceva? Nu e despre săbii, nici despre ce gândiți, nici despre punctele forte. E legat de slăbiciunile mele, de cuvintele mele. Rostul și chemarea mea e să schimb lumea trecând prin frică, câte o sabie pe rând, câte un cuvânt, câte un cuțit, câte o viață, să inspir oamenii să fie supereroi și să realizeze imposibilul în viață. Scopul meu e să-i fac pe alții să și le găsească. Care e al vostru? Ce țel aveți? Ce vi s-a dat să faceți aici? Cred că toți suntem meniți să fim supereroi. Ce superputere aveți? Dintr-o populație globală de peste 7 miliarde de oameni, sunt mai puțin de o duzină de înghițitori de săbii în lume în prezent, dar doar câte unul din voi. Sunteți unici. Care vă e povestea? Ce vă face diferit? Spuneți-vă povestea, chiar dacă vocea vă e slabă și tremurătoare. Care vă sunt țelurile mărețe? De-ați putea face orice, fi oricine, merge oriunde - Ce ați face? Unde ați merge? Ce ați face? Ce vreți să faceți cu viața voastră? Care vă sunt marile vise? Care vă erau marile vise, copii fiind. Amintiți-vă. Pun pariu că nu acesta, nu-i așa? Care erau visele nebunești pe care le credeați ciudate și neclare? Pun pariu asta le face să nu mai pară atât de ciudate, așa e? Care vă e sabia? Fiecare aveți o sabie, una cu tăiș dublu de spaime și vise. Înghițiți-vă sabia, oricare ar fi ea. Urmați-vă visele, doamnelor și domnilor. Niciodată nu e prea târziu să fii ceea ce ți-ai dorit. Acelor bătăuși cu mingile lor, acei copii care au crezut că nu voi reuși imposibilul, am doar un lucru să le spun: Mulțumesc. Dacă nu ar exista ticăloși, nu am avea supereroi. Sunt aici ca să demonstrez că imposibilul e posibil. E extrem de periculos. M-ar putea ucide. Sper că vă face plăcere. (Râsete) Am nevoie de ajutorul vostru acum. Public: Doi, trei. Dan Meyer: Nu, nu, nu. Am nevoie să mă ajutați toți la numărătoare, bine? (Râsete) Dacă știți cuvintele? Bine? Numărați cu mine. Gata? Unu. Doi. Trei. Nu, ăsta e doi, dar ați prins ideea. Public: Unu. Doi. Trei. (Trage aer în piept) (Aplauze) DM: Da! (Aplauze) (Ovații) Mulțumesc mult. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc. Mulțumesc din adâncul sufletului. De fapt, mulțumesc din adâncul stomacului. V-am spus că am venit aici să fac imposibilul, și l-am facut. Dar nu acesta era imposibilul. Fac asta în fiecare zi. Imposibilul era ca acel copil speriat, timid, slab, molatic să-și înfrunte frica, să stea aici pe scena [TEDx] și să schimbe lumea, câte o sabie pe rând, o viață pe rând. Dacă v-am făcut să gândiți diferit, dacă v-am făcut să credeți că imposibilul e posibil, dacă v-am făcut să înțelegeți că puteți realiza imposibilul, atunci mi-am îndeplinit sarcina, iar a voastră abia începe. Nu încetați să visați. Nu încetați să credeți. Mulțumesc că credeți în mine, că sunteți parte din visul meu. Iată darul meu pentru voi: Imposibilul nu e... Publicul: Imposibil. Călătoria lungă - parte din dar. (Aplauze) Vă mulțumesc. (Aplauze) (Ovații) Gazda: Mulțumim, Dan Meyer, wow!