Cum a reușit Adolf Hitler, un tiran care a orchestrat unul dintre cele mai mari genocide din istorie, să ajungă la putere într-o țară democratică? Povestea începe la sfârșitul Primului Război Mondial. Odată cu înaintarea forțelor aliate în 1918, Germania a înțeles că nu poate câștiga războiul și a semnat un armistițiu, punând capăt luptei. Guvernul imperial prăbușindu-se, tulburări civile și greve ale muncitorilor s-au răspândit în întreaga țară. Temându-se de o revoluție comunistă, partidele majore s-au unit pentru a înăbuși revoltele, stabilind Republica parlamentară de la Weimar. Una dintre primele sarcini ale guvernului a fost implementarea tratatului de pace impus de Tripla Înțelegere. Pe lângă pierderea de peste o zecime din teritorii și desființarea armatei, Germania a trebuit să-și asume responsabilitatea pentru reparații, debilitându-și astfel economia, deja slăbită. Mulți naționaliști și veterani au văzut toate astea ca pe o umilire. În mod eronat, au crezut că ar fi putut câștiga războiul dacă armata nu ar fi fost trădată de politicieni și protestatari. Pentru Hitler, aceste opinii au devenit o obsesie, iar fanatismul său și iluziile paranoice l-au făcut să dea vina pe evrei. Cuvintele sale au avut ecou într-o societate cu mulți antisemiți. Sute de mii de evrei erau deja integrați în societatea germană, dar mulți germani au continuat să-i perceapă ca pe niște străini. După Primul Război Mondial, succesul evreilor a dus la acuzații nefondate de subversiune și profitare de pe urma războiului. Nu se poate accentua suficient faptul că aceste teorii ale conspirației s-au născut din frică, mânie și fanatism, nu din adevăr. Totuși, Hitler a avut succes cu ele. Când s-a alăturat unui mic partid naționalist, oratoria sa manipulativă l-a propulsat la conducere și a atras mulțimi tot mai mari. Combinând antisemitismul cu resentimentele populiste, naziștii au denunțat atât comunismul, cât și capitalismul drept conspirații internaționale evreiești menite să distrugă Germania. Partidul nazist nu a fost popular la început. După ce au eșuat în încercarea de a răsturna guvernul, partidul a fost interzis, iar Hitler întemnițat pentru trădare. Însă, odată cu eliberarea sa, cam după un an, a început imediat să reconstruiască mișcarea. Apoi, în 1929, a avut loc Marea Depresiune. Băncile americane și-au retras împrumuturile din Germania, iar economia germană s-a prăbușit peste noapte. Hitler a profitat de mânia oamenilor, oferindu-le țapi ispășitori convenabili și promisiunea de a reda Germaniei măreția. Principalele partide s-au dovedit incapabile să facă față crizei, iar opoziția de stânga era prea fragmentată de certurile interne. O parte din publicul frustrat s-a alăturat naziștilor, crescându-le voturile parlamentare de la 3% la 18% în doar 2 ani. În 1932, Hitler a candidat pentru președinție, pierzând alegerile în fața mareșalului-erou von Hindenburg. Dar cu 36% din voturi, Hitler demonstrase amploarea sprijinului dobândit. În următorul an, consilieri și lideri în afaceri l-au convins pe Hindenburg să-l numească pe Hitler Cancelar, sperând să-i canalizeze popularitatea înspre propriile lor scopuri. Deși Cancelarul era doar șeful administrativ al Parlamentului, Hitler și-a extins constant puterea poziției sale. Suporterii lui au format grupări paramilitare și s-au luptat cu protestatarii pe străzi, Hitler a sporit frica față de o revoltă comunistă, susținând că doar el poate reinstaura legea și ordinea. În 1933, un tânăr muncitor a fost condamnat pentru incendierea clădirii Parlamentului. Hitler s-a folosit de eveniment pentru a convinge guvernul să-i acorde puterea de a interveni în situații de urgență. În câteva luni, a fost abolită libertatea presei, celelalte partide au fost dizolvate, și au fost adoptate legi antisemite. Mulți dintre foștii săi suporteri radicali au fost arestați și executați, laolaltă cu potențiali rivali, iar când președintele Hindenburg a murit în august 1934, era clar că nu vor fi noi alegeri. În mod îngrijorător, multe din primele măsuri ale lui nu necesitau represiune. Discursurile sale au exploatat frica și mânia oamenilor, făcându-i să-l sprijine pe el și Partidul Nazist. Între timp, afaceriștii și intelectualii, vrând să fie de partea opiniei publice, l-au susținut pe Hitler. Și-au spus că retorica sa extremă era doar pentru spectacol. Câteva decenii mai târziu, ascensiunea lui Hitler rămâne un avertisment despre cât de fragile pot fi instituțiile democratice în fața mulțimilor furioase și a unui lider ce le hrănește furia și le exploatează fricile.