Cu câteva veri în urmă,

lucram la un tablou intitulat "Paradis".

Tablou realizat într-o
manieră relaxată,

cu gesturi ample, subiective.

Versiunea mea post-modernistă 
a expresionismului abstract.

Citesc biografia lui de Kooning,

despre cum bietul de Kooning și-a
petrecut ani buni înțepenit pe scaun,

încercând să-și picteze tabloul
cum trebuie.

Și lucrez la tabloul expresionist
abstract fals

făcând exact același lucru:

Îl privesc.

Îl ating, mă joc un pic cu el.

Stau jos.

Citesc biografia și-mi zic

"Trezește-te la realitate, de Kooning!"

Pe urmă mă gândesc,

"Drace, nu-i de fapt deloc ușor!"

Și m-am oprit în momentul ală.

[RÂDE]

Când am început să pictez,

pictura era un fel de subcategorie
a sculpturii,

foloseam vopseaua acrilică pe
post de pastă de modelaj.

Pictam cu mișcări verticale

Și pe urmă orizontale,

ca să acopăr tușele de pensulă.