Cu câteva veri în urmă,
lucram la un tablou intitulat "Paradis".
Tablou realizat într-o
manieră relaxată,
cu gesturi ample, subiective.
Versiunea mea post-modernistă
a expresionismului abstract.
Citesc biografia lui de Kooning,
despre cum bietul de Kooning și-a
petrecut ani buni înțepenit pe scaun,
încercând să-și picteze tabloul
cum trebuie.
Și lucrez la tabloul expresionist
abstract fals
făcând exact același lucru:
Îl privesc.
Îl ating, mă joc un pic cu el.
Stau jos.
Citesc biografia și-mi zic
"Trezește-te la realitate, de Kooning!"
Pe urmă mă gândesc,
"Drace, nu-i de fapt deloc ușor!"
Și m-am oprit în momentul ală.
[RÂDE]
Când am început să pictez,
pictura era un fel de subcategorie
a sculpturii,
foloseam vopseaua acrilică pe
post de pastă de modelaj.
Pictam cu mișcări verticale
Și pe urmă orizontale,
ca să acopăr tușele de pensulă.