Imaginează-ți că trăiești într-un sat mic și depinzi de iazul cu pești din apropiere ca să ai de mâncare. Împarți iazul cu alți trei săteni. Iazul are 12 pești, iar peștii se reproduc. Pentru fiecare doi pești va apărea un pui de pește în fiecare noapte. Pentru a-ți maximiza resursele de hrană, câți pești ar trebui să prinzi în fiecare zi? Gândește-te puțin la asta. Presupunând că puii de pește devin adulți imediat și că nu încap mai mult de 12 pești în iaz, și ignorând sexul peștilor prinși. Răspunsul? Unul, și nu doar tu. Cel mai bun mod de a maximiza resursele de hrană ale fiecărui sătean e ca fiecare pescar să ia doar un pește pe zi. Asta e explicația matematică. Dacă fiecare sătean ia un pește vor rămâne opt pești peste noapte. Fiecare pereche de pești produce un pui, iar în următoarea zi iazul va fi iar plin cu 12 pești. Dacă cineva ia mai mult de un pește, numărul perechilor ce se pot reproduce scade, iar populația nu va mai putea să revină la numărul inițial. Într-un final, peștii din iaz vor dispărea, iar cei patru săteni vor suferi de foame. Acest iaz cu pești e doar un exemplu al unei probleme clasice numită tragedia resurselor comune. Fenomenul a fost pentru prima oară descris într-un pamflet de economistul William Forster Lloyd în 1833 într-o discuție despre suprapopularea cu vite a pășunilor comune sătești. La mai mult de 100 de ani, ecologistul Garrett Hardin a reînviat conceptul pentru a descrie ce se întâmplă când mulți oameni împart cu toții resurse limitate, precum pășunile, zonele de pescuit, spațiile de locuit, chiar și aerul curat. Hardin e de părere că aceste situații pun interesul individual în fața interesului comun, iar asta are un sfârșit rău pentru toată lumea, rezultând în suprapășunat, pescuit excesiv, suprapopulare, poluare, și alte probleme sociale și de mediu. O caracteristică esențială a tragediei resurselor comune e că oferă o oportunitate ca cineva să beneficieze individual în timp ce efectele negative se răsfrâng asupra unei populații mai mari. Pentru a înțelege mai bine, să ne întoarcem la iazul cu pește. Fiecare pescar e motivat să ia cât de mulți pești poate. Între timp, orice scădere în reproducerea peștilor e resimțită de întregul sat. De frică să nu piardă în fața vecinilor lui, un pescar va ajunge la concluzia că e în interesul său personal să ia un pește în plus, sau doi, sau trei. Din nefericire, la aceeași concluzie ajung și ceilalți pescari, și asta e tragedia. Urmărind avantajul individual pe termen scurt nu e avantajos pentru toți pe termen lung. Acesta e un exemplu simplu, dar tragedia resurselor comune apare și în sisteme mult mai complexe din viața reală. Folosirea excesivă a antibioticelor a adus beneficii pe termen scurt privind producția de carne și în tratarea unor boli comune, dar a avut ca rezultat și evoluția bacteriilor rezistente la antibiotice, ce amenință întreaga populație. O centrală pe cărbune produce electricitate ieftină pentru consumatori și profit pentru proprietari. Aceste beneficii locale sunt bune pe termen scurt, dar poluarea cauzată de minerit și de arderea cărbunilor se împrăștie în toată atmosfera și rămâne acolo pentru mii de ani. Sunt și alte exemple. Gunoaiele, scăderea resurselor de apă, defrișările, ambuteiajele, chiar și cumpărarea apei îmbuteliate. Dar civilizația umană a dovedit că poate face ceva remarcabil. Formăm contracte sociale, facem înțelegeri comune, alegem guverne, și scriem legi. Toate astea pentru a salva colectivul de propriile impulsuri individuale. Nu e ușor, și cu siguranță nu o facem bine aproape de fiecare dată. Dar oamenii, în cele mai bune cazuri, au arătat că pot rezolva aceste probleme și putem continua să facem asta dacă ne reamintim lecția lui Hardini. Când tragedia resurselor comune este aplicată, ceea ce e bun pentru noi toți este bun pentru fiecare dintre noi.