Un copil blestemat la naștere. O luptă cruntă între bine și rău. O iubire adevărată trezită printr-un sărut. „Frumoasa din pădurea adormită" e printre cele mai populare povești. Însă una din cele mai celebre interpretări ne-o povestește fără cuvinte. De la premiera din 1890, „Frumoasa din pădurea adormită" a devenit printre cele mai frecvent puse în scenă piese de balet din istorie. De ce această piesă e atât de apreciată? Şi ce rol joacă baletul în aceasta sau în oricare altă poveste? La baza baletului stau zeci de mișcări pe care dansatorii le perfecționează prin sute de ore de practică. Această serie unică de mișcări a fost utilizată timp de secole, fiecare mișcare fiind plină de sens și istorie. Dar nu trebuie să le studiați pentru a înțelege baletul, așa cum nu e necesar să studiați muzica pentru a fi impresionați de un cântec. Precum compozitorii îmbină note și fraze pentru a crea piese muzicale, coregrafii grupează aceste gesturi cu noi mișcări pentru a forma combinații expresive. Dansând în paralel cu partitura orchestrei, balerinele execută aceste combinații pentru a transmite narațiunea, emoția și personajul. În scena de deschidere din „Frumoasa din pădurea adormită", o serie de tehnici descriu ursitoarele de la curte care oferă daruri micuței prințese Aurora. Zâna cea bună merge delicat „en pointe", însemnând pe vârful degetelor, în pas cu ciupirea ușoară a corzilor de vioară. Balerina se mișcă în armonie perfectă cu muzica, chiar imitând trilul viorii cu un „bourrée" elegant. Zâna Vigorii oferindu-i Aurorei darul voinței de fier e coregrafiat ca și cum din degetele ei ar ieși scântei. Ea sare de-a lungul scenei, rotindu-se cu „chaînés" rapide înainte de a termina cu un „jeté". Unele mișcări sunt și mai precise. Zâna cea rea, Carabosse, o blestemă pe prințesă cu un „X" letal, iar binevoitoarea Zână Liliac preschimbă vraja cea rea. Desigur, relația dintre muzică și mișcare nu e întotdeauna atât de directă. În timp ce mișcările baletului clasic deseori răspund elementelor muzicale, măsura în care dansatorii și orchestra se sincronizează e un alt instrument coregrafic. Unele personaje și scene se mișcă în sincron, pentru a crea claritate ritmică, în timp ce alții deviază intenționat de la muzica orchestrei. Dansatorii și muzicienii mențin acest echilibru delicat pe parcursul întregului spectacol, realizându-se o negociere continuă a vitezei și ritmului. Însă înainte de spectacol, cea mai importantă relație din balet e cea dintre coregraf și muzică. Coregraful Marius Petipa și compozitorul Piotr Ilici Ceaikovski au conlucrat la fiecare secundă a „Frumoasei din pădurea adormită". Acest lucru poate fi remarcat în intrarea exuberantă a prințesei Aurora la ziua ei când împlinește 16 ani. Muzica entuziastă a lui Ceaikovski se rostogolește în mod haotic, întrerupând unele fraze muzicale pentru a-i surprinde nerăbdarea. Petipa coregrafiază dansul Aurorei înainte și înapoi cu „pas de chat"– din franceză „pas de pisică" – în timp ce așteaptă petrecerea. Odată ce începe petrecerea, e sarcina dansatorilor să transmită spectacolul fizic de reprezentare a acestor gesturi cu eleganță. Aurorei îi revine partea cea mai grea: faimoasa scenă Rose Adagio. În timp ce patru pețitori o curtează, prințesa execută o gamă amețitoare de echilibre, toate „en pointe". Aceasta ia pentru scurt timp mâna fiecărui pețitor, dar mai apoi balansează fără ajutor – o demonstrație uluitoare de rezistență fizică și îndemânare. Însă nu doar tehnica are un subînțeles, dar și stilul și personalitatea. Precum un actor ce-și spune replica, balerinele pot executa mișcările pentru a transmite o varietate de emoții. Aurora poate fi elegantă și stăpână pe sine, echilibrându-și brațele departe de pețitorii săi. Sau poate fi sfioasă și cochetă, coborând din „en pointe" cu eleganță și sigură pe sine. „Frumoasa din pădurea adormită" etalează tot ceea ce poate oferi baletul. Spectacolul său grațios, vocabularul fizic dramatic și coordonarea încântătoare dintre muzică și mișcare, reflectă perfect tematica acestei idile fantastice. Însă baletul nu e doar pentru povești epice. Baletele pot fi călătorii emoționale non-narative, dezmembrări experimentale ale formei sau simple demonstrații ale abilității. Forma de artă mereu face experimente cu un set de reguli vechi de secole, ceea ce o face un mediu perfect pentru povești vechi și noi.